Traumele transgeneraționale, relațiile disfuncționale între membrii familiei sau între partenerii de cuplu, precum și mentalitățile diferite care trebuie să găsească o cale de a coexista sunt teme recurente în literatura română cotemporană scrisă de femei, printre temele frecvente numărându-se dizarmoniile care există între generații diferite de femei, despre moduri de viață incompatibile, despre presiunea socială de a te încadra în anumite tipare prestabilite și despre ce anume proiectează mamele și bunicile asupra tinerelor fete, modelându-le personalitatea după stilurile de atașament învățate la rândul lor în anii copilăriei sau ai adolescenței. Volumul Gene dominante al Ștefaniei Mihalache (Humanitas, 2022) se adaugă la genul descris mai sus, cu mențiunea că, spre deosebire de celelalte titluri amintite, în care tematica traumelor dobândite pe filieră maternă era una secundară sau, în orice caz, una care reieșea în mod indirect, povestirile care îl compun pornesc tocmai de la ideea că în vocea unei tinere există și inflexiuni ale vocii mamei sau ale bunicii, ale mătușii, al unui întreg lanț de femei care i-au populat universul încă din primii ani de viață.

În aproape toate cele 12 povestiri din volum apare Ileana, surprinsă în diferite etape ale vieții, în sens descrescător, de la maturitate, până la adolescență și copilărie. Atunci când nu apare ca personaj, apare ca o teamă sau ca un eveniment neașteptat în viața mamei ei, Lidia. În jurul Ilenei apar, deci, mama, bunica (doamna Craiu), mătușa (Nuca), vecinele lor și, mai rar, tatăl (Cristian), mai degrabă prezent în prozele care vorbesc despre tinerețea Lidiei, din primii lor ani de mariaj. Autoarea menționează că aranjarea povestirilor în volum a ținut cont de câteva întrebări pe care și le-a adresat în timpul scrisului: "Oare de câți factori aleatorii depinde conceperea unei ființe? Sau: Oare nu cumva aerul, atmosfera, întâmplările din preajma conceperii unei ființe o vor influența mai mult chiar decât moștenirea genelor?" Cu alte cuvinte, ce-și propune Ștefania Mihalache este să explice valențele unei existențe contorsionate cum este cea a Ilenei prin prisma experiențelor de viață ale mamei, ale bunicii și ale mătușii ei care, inevitabil, s-au răsfrânt asupra tinerei femei prin vorbe, gesturi sau atitudini adânc înrădăcinate din generație în generație.

Într-una dintre proze (Porque te vas), fetița Ileana asistă la o ceartă violentă a părinților și la plecarea precipitată a tatălui din camera de hotel. În altă povestire (Nu te uita în jos), copila este atinsă în mod pervers de un vecin mai în vârstă. În textul Concert, apar flashbackuri de la parada de Ziua Marinei, când fata este nebăgată în seamă și ratează spectacolul, pentru că unchiul Titi nu vrea să o ridice pe umeri, invocând dureri de spate. În alt context (Pipote și căpșuni), bunica o îndoapă cu pipote, spre dezgustul copilei, ca să nu găsească miliția mâncarea procurată ilicit. Ajunsă la vârsta adolescenței, Ileana începe să îi povestească mamei despre prima zi de liceu, despre noii colegi și despre un anume băiat, de care simte că se îndrăgostește. Femeia o ignoră, ocupându-se maniacal de spălarea unui cearșaf prăfuit doar într-un colț (Rufe de spălat). Indiferent de vârstă, nevoile Ilenei sunt neglijate, iar instantaneele din viața ei de adult sunt dovezi ale traumelor acumulate, inconștient, în copilărie. Iubitul ei, Marius, refuză să o ridice în brațe la un concert, iar Ileana se simte strivită și invizibilă în mulțimea de fani. Insistă ca mesele luate împreună să nu dureze mai mult de douăzeci de minute, ca să evite eventualele conflicte, după modelul preluat de la părinții ei. Are impresia că ospătărița de la restaurant vorbește cu ea când, de fapt, ceea ce aude este vocea mamei, infiltrată în subconștient.

Ștefaniei Mihalache îi reușește încercarea de a înfățișa complexitatea firii umane și, în special, a femeilor. Ileana, alături de mama, mătușa, bunica ei și de vecinele lor sunt personaje perfect recognoscibile în realitatea fiecăruia dintre noi, de aici și sentimentul permanent de extremă familiaritate. Trecerea de la un plan temporal la altul, implicit de la cauza unei traume la efectul acesteia se produce subtil, aproape imperceptibil. Autoarea nu întrebuințează formula facilă a explicării situațiilor complicate din maturitatea Ilenei prin inserarea unor episoade din trecutul ei care să ofere imediat cheia de lectură. Trecând prin viața personajului în sens invers, Ștefania Mihalache afirmă că, astfel, cartea "se prezintă ca un coming of age in reverse." Legătura evidentă dintre proze face ca volumul să poată fi parcurs și ca un roman al acceptării și al drumului spre vindecarea emoțională, dar nu este mai puțin adevărat că fiecare povestire în sine își are propriul centru de greutate și autonomie față de celelalte. Cred că, mai presus de a fi o carte despre lupta cu mentalitățile moștenite din familie, volumul Ștefaniei Mihalache vorbește concomitent despre reziliență și vulnerabilitate, acceptare și răzvrătire, precum și despre nevoia de a te conecta la copilul interior și de a-l face să se simtă în siguranță în lumea dificilă a adulților. Gene dominante este, așadar, o apariție necesară și originală în peisajul literar de azi, care sper să își găsească un public cât mai numeros.

​