Pe la finalul lui ianuarie, bunica mea, născută în 1921, a trecut pragul secolului cu grația omului care a trăit mai multe vieți într-una și care înțelege lumea și pe față, și pe dos. O femeie simplă, cu patru clase, provenită dintr-un sat numit Șerbeni, pe care nu l-am vizitat niciodată și care a devenit pentru mine un soi de tărâm al nemuririi, unde se întâlnesc, pe aceeași uliță, fata babei și fata moșului cu Sfânta Vineri și cu frații și surorile mai mari ale bunicii, care se țineau de șotii și-și necăjeau mama. Fiind o familie de țărani, cu resurse prea limitate pentru a-și educa toți copiii – căci să hrănești opt guri, la începutul secolului XX, nu era, totuși, lucru puțin – s-au decis să-l dea pe cel mai răsărit la școală. Bunica, însă, avea încă de mică un alt fel de cunoaștere a lumii – mult mai vizuală, mai senzorială și mai apropiată de inimă decât de intelect. Și-a trăit viața pentru a o povesti și a povestit-o cu șarmul și eleganța care au definit-o de-a lungul timpului, pe care le-a cules, alături de roadele pomilor, din viața de la sat pe care a dus-o până aproape de optsprezece ani.

Printre istoriile sale cu care îmi stârnea imaginația, una dintre preferatele ei era o ispravă a unei surori mai mari, care voia cu orice preț să plece la hora din sat, la care mergeau toți flăcăii și mândrele. Ca să-și ducă șotia până la capăt, a trebăluit toată ziua la o păpușă din paie, deasupra căreia a tras cearșaful când a sosit timpul. Că atunci când s-a întors, palmele i-au fost la fel de rumene ca obrajii, iar ochii la fel de zvăpăiați ca aceia ai mamei, asta face deja parte dintr-o altă poveste, pe care urma să mi-o spună în noaptea următoare, ținându-mă ca pe ace, așa cum făcea Șeherezada cu Șah-Riar.

Uneori, o singură poveste nu era de ajuns, și atunci bunica le amesteca, le schimba personajele, mai înlocuia porcul fugărit cu gâștele, bățul străbunicului cu palma, cireșul cu mărul. Întotdeauna prefera să-mi spună întâmplări din viața reală și mai puțin din basme, iar când nu puteam dormi îmi mai servea câte o întâmplare, care mă lăsa mereu cu buza umflată, pentru că finalul nu aveam să-l aflu decât în ziua următoare.

Ulterior, aveam să pun cap la cap piesele și să înțeleg că femeia care încă își vopsea părul la 99 de ani n-a avut o viață deloc ușoară, dar pe care a tratat-o mereu cu iubire și lumină în suflet și care a răsplătit-o, ținând-o de mână atunci când a trecut pragul celor o sută de ani. Ochii ei albaștri nu trădează decât liniștea livezilor, bucuria omului care a făcut ce i-a plăcut, care îndrăgește frumosul și iartă neajunsurile; uneori, scapără a furie și a neputință, atunci când se confruntă cu necazurile celor bătrâni, însă întotdeauna se limpezesc, rămân vii și curgători și amintesc de o dimineață pe munte, la marginea unui râu limpede. În toate acestea, meseria de croitoreasă i-a fost de mare ajutor.

În 1940, pe când Războiul a răspândit familia în toate colțurile țării și ale lumii, bunica s-a refugiat din Ungaria la Constanța, unde se afla sora ei. Fiind o tânără fără prea multă școală, care doar știa să sape și să cânte, s-a angajat într-o cofetărie ca să vândă prăjituri. Acolo, un domn mai în vârstă, cu ochi verzi și limpezi, a remarcat-o chiar din prima ei zi de lucru. După ce a observat-o câteva zile la rând, a decis să-i ofere o altă șansă, care se potrivea mai bine cu frumusețea și finețea ei. A luat-o sub aripa sa și i-a făcut cunoștință cu o cumnată, care a învățat-o cu multă răbdare și grijă tainele croitoriei. De atunci și până când ochii au lăsat-o, bunica a cusut cu sufletul, a ales materialele cu inima și a îmbrăcat zeci de doamne și domnișoare cu haine croite fără cusur, înfrumusețându-le și suflând peste ele, cu multă dibăcie, o sclipire aparte, pe care doar un maestru o dă lucrului ce iese din mâinile sale.

Cel de-al Doilea Război Mondial a prins-o în Brașov, unde, spune ea, a fost îngropată până la gât timp de o zi de o bombă care a căzut sub Tâmpa, pe când se afla la plimbare. De atunci, nu mai aude cu urechea stângă, iar când ni se adresează, mereu întoarce capul într-o parte, ca și cum ar aștepta răspunsul într-o stare contemplativă. Însă acest mic defect nu i-a umbrit felul de a fi, căci a rămas la fel de sfătoasă și de senină.

A fost o femeie frumoasă, cu foarte multă grijă față de sine, care nu ieșea nici până jos în stradă să cumpere sifon fără să-și pună mănușile și pălăria și să se îmbrace în cele mai bune haine ale ei. Supărările nu i-au fost puține, dar au întărit-o așa cum întărea și ea cusăturile pe stofă, ca să nu se desprindă.

A avut trei soți, pe care i-a iubit diferit de fiecare dată, cu o altă parte a ființei sale, lăsată în urmă după divorț. Primul, pe care l-a iubit cel mai mult, și-a transferat gelozia în palme și a rănit-o pe bunica mai mult decât fizic. N-a înțeles că o ființă înzestrată cu o asemenea putere își are drumul ei și că nu poate fi îmblânzită, iar că dincolo de gratii nicio pasăre nu cântă.

Al doilea, despre care nu mi-a povestit foarte multe, a fost un om care n-a rezistat foarte mult lângă ea, pentru că era capricioasă și cu toane, dar mai ales cu mult respect de sine, fiind decisă să nu mai ciupească nici măcar o bucățică din fericirea și tihna vieții pe care și-a construit-o cu greu. Lucrând și la fabrică, și în timpul liber pe post de croitoreasă, a reușit să țeasă în jurul ei un văl de independență, pe care puțini s-au încumetat să-l ridice.

În acele vremuri, o femeie independentă era ca Mița Biciclista – greu de acceptat, uneori criticată, de cele mai multe ori compătimită pe nedrept. Însă bunica n-a privit nici în stânga, nici în dreapta, ci doar în fața ochilor, la lucrurile ce-i ieșeau din mâinile-i magice. Iar dacă nu crea cu mâinile, o făcea cu mintea, compunând încă de la douăzeci de ani poezii lungi și simple, pe care le recită și acum, după optzeci de ani, cu același patos cu care o făcea prima oară când i-au ieșit din condei. Și-a brodat fiecare durere și bucurie cu ață sau prin cuvinte și le-a lăsat să-și ducă traiul în lume, asigurându-le o viață lungă prin viu grai și readucându-le mereu în lumină, pentru a nu-și uita pașii făcuți și drumul înapoi spre casă.

Cu fiecare ocazie când ne întâlnim îmi povestește despre bunicul. L-a iubit și l-a respectat mult, iar povestea dintre ei a început cu o tragedie. S-au cunoscut atunci când bunicul, eliberat din temnița în care fusese închis pe motive politice în timpul comunismului, a venit să-i aducă vestea că fratele ei mai mare, singurul dintre ei care fusese dat la școală și-și făcuse un rost în viață în afara țării, a murit de pneumonie în brațele sale. Fiind amândoi intelectuali și trecând prin cele mai grele condiții de la Cazane și de prin închisorile în care îi târau comuniștii, și-au împărțit pasiunile, poveștile și mâncarea până în ultimul moment. Bunicul i-a dat fratelui ei rația de mâncare pe două zile și o haină jerpelită, în încercarea disperată de a-l salva, însă corpul lui firav, obișnuit cu climatul mult mai cald din insula Capri, unde locuise înainte, a cedat.

Dorința lui, cu ultimul suflu, a fost ca sora lui să afle cum și-a găsit sfârșitul, pentru a-i aprinde o lumânare care să-i călăuzească sufletul prea mult chinuit de nedreptățile sistemului. Cu inima grea, bunicul s-a înfățișat la ușa bunicii cu un buchet de flori, așa cum se făcea pe vremuri, și i-a adus veștile sumbre. A curtat-o vreme îndelungată, până când, într-un final, s-a încumetat s-o ceară de nevastă. Între ei se formase o legătură dincolo de granițele fragile ale iubirii; îi lega un soi de încăpățânare a supraviețuirii, care poate rezulta numai din ciocniri puternice.

Înainte să-l cunoască, lucra la fabrică, mânca bomboane cu miere pe ascuns din traistă și-și trăia tinerețea visând cu un ochi și veghind cu celălalt. Ținea chiriași în cămăruța de sus a casei de pe Michael Weiss din centrul Brașovului – căreia și acum îi spune tot Armata Roșie – și îi întreținea cu dulceață, cu tot soiul de licori aduse de la țară și cu multe povești și istorioare, care transformau șederea lor într-o plutire lină în orașul de la poalele Tâmpei.

După ce s-au căsătorit, atât vizitele, cât și găzduirea au încetat. Frumusețea bunicii îl alarma deseori pe soțul său, care a dezvoltat o gelozie aprigă și o înverșunare împotriva oricui întorcea capul după ea. Acest lucru a împiedicat-o să-și urmeze unul dintre visuri, acela de a fi soprană la Opera din Brașov, unde lucrase o perioadă, fiind remarcată întâmplător de cineva de acolo. De fiecare dată povestește acest episod cu un soi de tristețe în glas, iar vocea i se sparge; îmi dau seama că, dacă ar mai putea, ar cânta și acum, la o sută de ani, un cântec vesel, simplu, care să te ia cu el și să te ducă undeva la umbră, înapoi în timp, pe marginea râului.

Iar dacă n-a putut să cânte așa cum i-a fost voia inimii, și-a transformat toată viața într-o lungă melodie, presărată cu versuri, broderii, rochii și o curățenie impecabilă între lucruri. Mai târziu, a avut-o pe mama, pe care a crescut-o până la cinci ani singură, după puterile ei, pentru că bunicul fusese închis din nou.

Regimul a obligat-o să divorțeze sau să-și piardă casa și locul de muncă. Având-o pe mama, n-a avut de ales. "A plâns cu sughițuri" după bunicul, așa cum spune ea, și cred că nedreptatea trăită i-a îndoit sufletul și l-a înnegrit pe alocuri. Când a ieșit într-un final din închisoare, domnul Gusan, bunicul meu, era alt om, o umbră a persoanei care fusese înainte. A murit fără noroc, dintr-o neatenție a asistentelor care-l îngrijeau la spital după ce a fost împins dintr-un tramvai, căzând în fața altuia, care i-a secționat piciorul. De atunci, bunica și-a transpus toată furia și neputința în poezie, s-a aruncat cu totul în munca pe care o duce și s-a îngrijit ca mamei să nu-i lipsească nimic, chiar dacă a crescut fără tată.

Când m-am născut, mi-a compus o poezie lungă de două pagini. E cel mai de preț cadou pe care l-am primit vreodată și-l țin adânc ascuns în mine, într-o peșteră zăvorâtă cu o piatră mare, și doar vocea ei știe să pronunțe cum trebuie: "Sesam, deschide-te!". Mi-a presărat copilăria cu nostalgia satului pe care nu l-am văzut niciodată și după care încă tânjesc, cu atenția pentru cele mai mici detalii, cu dragostea pentru natură și cu iubirea față de toți și de toate, care mi-a înmugurit în ființă și care îmi călăuzește existența.

Când eram mică, mă privea îmbrăcându-mă în hainele ei croșetate, purtându-i pantofii vechi, dar păstrați într-o condiție impecabilă, și zâmbea cu tot sufletul, cuprinzându-mă în îmbrățișarea ei blândă. Alteori, când mă supărau părinții și "fugeam" de acasă, mă refugiam în camera din spate a bunicii, unde ne jucam "de-a hoții și vardiștii", iar eu îi dădeam spre păstrare "captura" mea de monede de 100, 500 și 1.000 de lei, pe care le pescuiam cu dibăcie din toate buzunarele casei. Ea mă lua pe genunchi, așa cum ar fi procedat un bunic, și mă lăsa să-i fac unghiile, datorie pe care mi-o îndeplineam întotdeauna cu cea mai mare solemnitate. La final, mai adăuga câteva monede și bancnote la mica noastră comoară, care rămânea mereu ascunsă sub pat, pentru "vremuri grele".

Acum, la o sută de ani, nu mai vede aproape deloc și nu mai aude bine, dar își amintește cu o claritate ce șochează de multe ori lucrurile care i-au umplut viața de fericire. Trăind înconjurată de iubire, firul vieții ei s-a lungit până a ajuns să fie ultimul membru rămas în viață al familiei sale. Pe 21 ianuarie, de ziua ei, au sunat-o rudele împrăștiate prin toate țările s-o felicite pe "mătușă". Are nepoți și strănepoți prin Cehia, Germania și Canada și pe toți i-ar aduna în jurul ei, la o șezătoare, ca să depene aceleași amintiri cu o forță și o profunzime a povestirii care te țintuiește de multe ori în loc. Femeia simplă cu patru clase, de la sat, contemporană cu Cioran și Eliade, martora celui de-al Doilea Război Mondial, a regimului comunist și a unei pandemii recente mi-a vorbit, la o sută de ani și o zi, despre inspirație.

Am să las mesajul ei aici, pentru posteritate, căci cuvintele mele nu fac cinste măiestriei și seninătății sale:

"E suficient numai să insiști și îți va veni inspirația. În viața asta, dragă fată, e important să cultivi bucuria. Să lupți să nu-și pierzi curajul și nădejdea, să ai încredere în tine, că toate celelalte vor veni pe parcurs. Sufletul să-ți fie întotdeauna vesel, și chiar dacă ai avut un necaz, să-ți spui mereu că viața merge înainte. Să te inspiri din orice te poți inspira și, mai presus de toate, să scrii, să scrii, draga Bunii, până ce picuri din tine o altă lume care ți-e pe potriva sufletului".