Cobus, scria Admistadt, a fost un orfan crescut în familia unui morar și a soției acestuia. Cei doi nu puteau avea copii. Morarul era un bărbat aspru, care se îmbăta des și nu se sfia să-și încingă atât soția, cât și pe el. Pe de altă parte, ea era o femeie delicată și iubitoare, prin urmare copilăria lui Cobus fusese împărțită între iadul creat de bărbat și raiul izvorât din dragostea femeii. Neavând o cale de mijloc, micul Cobus și-a dezvoltat un simț deosebit de ascuțit, atât al binelui, cât și al răului. La puțină vreme după ce el împlinise cincisprezece ani, femeia moare de pneumonie. A doua zi, Cobus fuge din casa morarului. Hoinărește prin Țările de Jos și Germania, câștigându-și traiul din munci ocazionale, precum și din portretele pe care le desenează pe loc oamenilor pentru câțiva bănuți, în plină stradă.

La un moment dat, pe când avea șaptesprezece ani și se afla într-o piață din Amsterdam, schițând chipul bucălat al unui frizer, este abordat de un bărbat din public. După ce termină cu frizerul, bărbatul îl trage deoparte și îl roagă să-i facă și lui portretul. Îi spune că și el, la rândul său, este pictor, așadar îi cere un serviciu ca de la artist la artist. Pictorul, în vârstă de aproximativ cincizeci de ani, este înalt, bine îmbrăcat și are un aspect plăcut și prosper, ceea ce, bineînțeles, îl încântă pe tânărul Boogaard, care întrevede șansa unui câștig substanțial. Într-adevăr, bărbatul îi propune o sumă mult mai mare decât primea el de obicei, cerându-i, în schimb, să-i facă portretul la el acasă, nu în stradă. Mai mult, îi oferă propriile materiale pentru realizarea portretului. Boogaard îl însoțește pe bărbat până la locuința acestuia, o casă frumoasă și impunătoare din centrul orașului. Domnul Duirel, așa cum se recomandase pictorul, locuia singur și nu avea servitori, lucru de mirare pentru o persoană de vază ca el. Boogaard nu spune nimic, trăgând concluzia că Duirel era pur și simplu un tip excentric, care prețuia singurătatea, și oricum, faptul că acesta avea sau nu slujitori nu îl privea pe el.

Domnul se așază cuminte pe un scaun, și Boogaard începe să-i deseneze portretul. Pe măsură ce-i schițează chipul, artistul devine din ce în ce mai convins că aceea avea să fie cea mai bună lucrare a sa. Rezultatul final se dovedește, într-adevăr, pe măsura așteptărilor. Chipul de pe pânză este de o frumusețe tulburătoare. Dorind să-și admire mai bine realizarea, artistul face un pas în spate. În clipa următoare, chipul pictat devine monstruos. Îngrozit, Boogaard cască ochii cât cepele și scapă un țipăt. De pe scaunul său, Duirel, ale cărui trăsături rămăseseră la fel de plăcute, începe să râdă. Apoi se ridică și își privește portretul. Minunat, e minunat! exclamă el. Dumneavoastră aveți rara însușire de a vedea oamenii și lucrurile exact așa cum sunt, adaugă el zâmbind. Boogaard, cu ochii ațintiți în continuare la monstruozitatea de pe pânză, nu-și găsește vorbele. Domnul Duirel îl trage din fața șevaletului și îi oferă o cupă cu vin. Boogaard ar vrea să plece, însă nu a fost plătit și vinul este bun, așa că mai zăbovește nițel. Duirel îl întreabă dacă crede în Dumnezeu. Boogaard îi răspunde că da. Apoi îl întreabă dacă crede în diavol. Boogaard presimte vreo grozăvie și, înfricoșat, nu răspunde. Domnul Duirel începe din nou să râdă și îl îndeamnă să privească iar portretul. Boogaard refuză, însă el insistă și în cele din urmă, speriat că ar putea să nu-și primească banii, îi face pe plac. Chipul înfățișat pe pânză și-a recăpătat frumusețea uluitoare. Pe când se zgâiește la portret, Duirel îi spune că Dumnezeu și Diavolul sunt unul și același, depinde în ce moment îl privești. În timp ce Duirel continuă să vorbească, Boogaard se simte cuprins de o slăbiciune nefirească și se prăbușește într-un fotoliu. Chipul lui Duirel îi dansează în fața ochilor. Îi urmărește buzele mișcându-se și fie intră într-un soi de transă, fie adoarme, iar în viziunea sa, ori în vis, este martorul unei scene teribile, în care o femeie este violată de un grup de bărbați, și mai apoi ucisă și devorată de câini. În același timp însă, scena degajă o frumusețe ireală, căci în urma ororii se naște un înger. Pe urmă imaginea se întunecă și în locul îngerului întrezărește un diavol, apoi își revine. E în continuare în cameră, iar Duirel șade la biroul său, studiindu-l liniștit. În acel moment trăiește senzația clară că se află pe o scenă, și totul în jur e decor, hârtie colorată, în spatele căreia, dacă ar rupe-o, ar vedea o cu totul altă lume. Duirel îl întreabă dacă se simte bine și senzația dispare. În schimb, da, se simte chiar foarte bine, eliberat brusc de frică și cu o poftă nestăvilită de viață. Gazda sa îi umple din nou paharul și îi oferă o țigară de foi, iar în cameră e cald și miroase frumos, băutura e fină și aroma tutunului îl amețește plăcut.

Urmează o discuție lungă despre artă, despre pictură și desen în special, dar și despre literatură și dans, în cadrul căreia Duirel, care dă dovada unei erudiții remarcabile, poartă mai tot greul, însă Boogaard nu se simte deranjat, dimpotrivă – îl ascultă fascinat, convins că are multe de învățat de la acest tip rafinat. Printre altele, Duirel îl întreabă care este motivul pentru care pictează, iar el, naiv, îi răspunde că pentru bani, la care Duirel zâmbește și spune că da, acesta este mai întotdeauna un motiv, dar care este cel adevărat, motivul ascuns. Boogaard dă din umeri și-i spune că-i place. Poate că pictezi ca să poți vedea, spune Duirel. Ce să văd? îl întreabă Boogaard. Ce-ai văzut mai devreme, îi răspunde el, apoi schimbă vorba. După câteva ore se despart, iar Duirel îi plătește chiar mai mult decât îi promisese și îl invită să-l viziteze oricând îi poftește inima. Boogaard pleacă fericit de acolo și închiriază o cameră la un han. Noaptea visează iarăși scena cu femeia, însă de data aceasta conducătorul bărbaților e chiar el. Se trezește în toiul nopții și realizează că a ejaculat.