Vârstele subversiunii. N. Steinhardt și deconstrucția utopiilor apare în 2020 și reprezintă primul volum de critică semnat de Adrian Mureșan. Cartea este rezultatul unei meticuloase cercetări realizate de autor și îl are ca subiect central pe N. Steinhardt cu toate scrierile sale. Pentru că "mai totul și mai toate se petrec pe plan lingvistic" în cazul scriitorului discutat, după cum spune Mureșan, analiza limbajului propriu-zis va juca un rol esențial în această cercetare, considerându-se chiar că "cuvântul poate înfrânge realitatea". Din acest motiv, cercetarea sa este ghidată astfel încât să surprindă întocmai posibilele valențele ale limbajului. Sunt atinse aspecte care vizează tematica operelor autorului vizat, modul de organizare a ideilor, strategiile de construcție a limbajului și, totodată, sunt discutate chiar și semnificațiile titlurilor sau alegerile de a folosi anumiți termeni. Constanta pe care Adrian Mureșan o urmărește în analiza tuturor acestor texte este valența și potențialul subversiv pe care ele îl prezintă. Criticul identifică în mod exhaustiv strategiile pe care Steinhardt le folosește și le pune pe rând sub lupă, meditând asupra fiecăreia, pentru a evidenția dacă există un substrat ascuns în dărătul afirmațiilor scriitorului, iar, dacă da, care este acesta, în ce fel se construiește el și cum este expus apoi cititorilor.

Una dintre ideile principale pe care Adrian Mureșan le formulează este aceea de subversiune ca supra-personaj. Sunt analizate strategiile discursive, modalitatea de exprimare, tipurile de subversiune, alegerile autorului în ceea ce privește stilul sau termenii folosiți etc. Fenomenul se dovedește foarte amplu, "proliferarea textelor în numele subversiunii este inepuizabilă la Steinhardt", iar acest fapt, combinat cu stilul exhaustiv al lui Mureșan, duc la o analiză profundă și foarte complexă. Criticul intuiește intenția subversivă din spatele cuvintelor lui Steinhardt și interoghează permenant fiecare cuvânt al acestuia. Printr-un astfel de demers se creează, totodată, reguli și sunt identificate patternuri, după care sunt (sau pot fi) ordonate scrierile vizate.

Mureșan își conduce analiza și mai departe și prezintă felul în care Steinhardt realizează de fapt, prin scrierile sale, în mod indirect, un discurs politic, cultural etc. subversiv despre subversiune. "Subversiunea care funcționa, după cum am arătat, ca metodă insolită a criticului, devine acum și metadiscurs " sau "Remarcabil [...] este la Steinhardt discursul despre subversiune, vizând propria punere a ei în scenă și rațiunile care o autorizează în condiții de luptă contra unui adversar incomparabil mai puternic". Mureșan atrage atenția asupra responsabilității criticii literare de a reliefa acest tip de discurs: "Această condiție de luptă , această contaminare de tip politic în care se zbate discursul cultural al lui Steinhardt nu trebuie ignorată de nici unul dintre comentatorii săi, cu atat mai mult cu cât va influența decisiv, după cum vom vedea, și concepția sa despre critică".

În continua căutare a substratului subversiv, criticul îl identifică uneori chiar și acolo unde el pare să nu existe și justifică prezența subversiunii prin caracterul mult prea direct și transparent al scrierilor: "subversiunea este substituită, în acest caz, prin mărturisire, altfel spus, prin atacul direct, prin incriminarea fățișă a Sistemului odios și a practicilor sale reprobabile".

Adrian Mureșan, prin lucrarea Vârstele subversiunii. N. Steinhardt și deconstrucția utopiilor , se dovedește a fi un critic literar extrem de meticulos. Își organizează riguros lucrarea, în capitole și subcapitole, iar pe parcursul textului apar concepte sau demonstrații explicate uneori chiar prin liste numerotate, sistematizate. Mai mult, chiar și bibliografia de la final este aranjată în categorii. Un alt aspect caracteristic al acestui text critic este metoda exhaustivă pe care a urmat-o. Aceasta se observă la nivel de macrostructuri, prin felul în care autorul jonglează cu diferitele variante ale textelor lui Steinhardt, prin temeinica documentare în ceea ce privește biografia scriitorului, prin parcurgerea atentă a toturor textelor critice scrise pe subiect și prin felul în care dezbate ideile critice alese. Inclusiv în ceea ce privește notele de subsol, ele oferă de cele mai multe ori explicații ample și complete și reunesc uneori mai multe viziuni critice, cu scopul de a clarifica și de a epuiza ideea discutată. Mureșan își păstrează abordarea exhaustivă și la nivel de microstructuri, la nivelul textului însuși. El se apleacă asupra unor analize foarte nuanțete, în repetate rânduri oferă lungi enumerații, cu scopul de a acoperi toate variantele și toate ideile, iar analiza continuă în același mod inclusiv la nivel de termneni lexicali, unde, pe lângă explicații, care vizează sensul din textele lui Steinhardt, mai sunt realizate și puneri în relație cu alți scriitori și cu sensul pe care ei îl întrebuințează pentru aceleași cuvinte. În acest fel, Adrian Mureșan transformă metoda exhaustivă într-un adevărat stil de scriere critică. Din acest motiv, probabil, pe parcursul textului, se menționează și ideile ce ar deschide discuții mult prea ample, ce s-ar depărta de subiectul de față și care ar permite scrierea de întregi alte volume.

"Steinhardt se dovedește [...] un spirit analitic și un împătimit al nuanțelor, un cercetător atent al talerelor, al unghiurilor și al gradelor, capabil și oricând dispus, la fel ca și în alte dăți, a distinge între machiavelisme relative și machiavelisme absolute". Prin stilul pe care îl adoptă, Mureșan pare, la rândul său, să realizeze, strict din acest punct de vedere, o punere în abis, o reproducere a stilului autorului pe care îl discută.

În ceea ce privește dimensiunea biografică, deducțiile logice fondate pe criterii psihologice conduc la formularea a numeroase concluzii critice, de pildă "Supralicitarea semnificațiilor se justifică, probabil, și ca un efect al traumelor resimțite atât în pușcărie, dar și în urma denunțurilor consecutive care îl aveau drept obiect" sau "experiența traumatizantă, […] precum și știința de a o depăși, de a răsturna «scenografia» prin «transfigurare» (convertirea), constituie un caz remarcabil de subversiune culturală". Astfel, biografia autorului devine element constitutiv al analizei critice de text și nu vizează exprimarea unei judecăți de valoare despre persoană.

Adrian Mureșan dorește să îl prezinte pe Steinhardt inclusiv prin stilul acestuia și insistă pe elemente care îl pot particulariza din punct de vedere critic: "cum procedează Steinhardt: nu fără ingeniozitate, realizând excursuri interesante, însă acordându-le mai întotdeauna titluri sau pretexte derutante, puse acolo parcă pentru a înșela dinadins vigilența cititorului" sau "Revenirea la textul "critic" se face prin conjugarea experienței epifanice personale cu aceea a catharsis‑ului. Această împletire, care privilegiază livrescul, intertextualitatea și confesiunea la toate nivelele discursului, reprezintă o altă marcă a comentatorului exaltat".

Îi discută opțiunile și preferințele în materie de autori. De exemplu, aflăm că îl preferă pe Albert Camus în defavoarea lui Roland Barthes. Deși lasă impresia că lucrarea merge în direcția studiilor posturale, scopul este, de fapt, acela de a reface modul de gândire al lui Steinhardt. În acest sens, este nevoie de toate criteriile pe care Mureșan le ia în calcul, adică, în primul rând, textele, apoi biograficul, memorialistica, interviurile, corespondența; este nevoie de abordarea critică prin prisma dimensiunii psihologice, de atenție pentru preferințele autorului, de identificarea patternurilor de scriere ("Întâlnim același scenariu: titlu de recenzie, cu iz general, neutru, aparență de cronicar sau recenzent serios [...] și referințe care să fure ochiul"), de stilistica pe care o construiește ("stilistică a «prevestirii» nenorocirilor care aveau să pătrundă negreșit printre oameni, textul impresionează prin construcție, iar incipitul și finalul constituie două mici izbânde stilistice ale unui autor care, încă din memoriile sale de detenție, experimentase deja cu succes descrierile de natură statică") sau de analizarea raportului cu creștinismul ("asimilarea unui nou proiect existențial, și anume acela al iubirii cristice, care îl va conduce pe rebelul conservator de altădată la toleranță, relativism, ecumenism").

În ceea ce privește corespondența, sunt vizate atât legăturile pe care Steinhardt le întreține, printre care se insistă pe cea cu Doina Cornea, dar se urmărește mai ales raportul cu Securitatea. Mureșan înregistrează colaborarea cu "Europa Liberă" - precum și momentul în care corespondența cu Virgil Ierunca se oprește pentru a evita o eventuală nouă dispută cu Securitatea - și încearcă să identifice când textele lui Steinhardt au fost modificate de Cenzură: "De altfel această frază lipsește din interviul publicat de revista Tribuna , cel mai probabil datorită cenzurii".

Stenihardt este prezentat și prin eseurile, prin memorialistica sau prin critica sa. În ceea ce privește ultimul tip de scrieri, Mureșan înregistrează dimensiunea subversivă cu ușurință și o plasează la nivel de stil, de modalitate de scriere a textelor propriu-zise: "Autorul ei [al criticii] devine mult prea adesea personaj, iar textele călătoresc fraudulos pană aproape de zona literarității" sau, și mai direct, "majoritatea interpretărilor sale tind inspre o răstălmăcire a sensurilor și o deturnare a intenționalităților ( intentio auctoris , intentio operis ), critica lui Steinhardt este una mai degrabă donjuanescă prin intropatie : ea inșală sau trădează textul supus atenției sale, în funcție de frecvența propriilor sale proiecții simpatetice asupra obiectului descris ori supus atenției". Și în cazul criticii, precum și în cel al eseurilor, Mureșan se va concentra însă pe procedeele subservive pe care le identifică.

Astfel, Vârstele subserviunii. N. Steinhardt și deconstrucția utopiilor este o lucrare ce iese în evidență în primul rând pentru felul ireproșabil în care este scrisă, în al doilea rând, pentru modalitatea exhaustivă de a aborda subiectul ales, pentru meticulozitatea cu care se discută fiecare opinie critică, iar nu în ultimul rând, pentru alegerea de a aborda acele aspecte despre opera și viața lui N. Steinhardt neglijate până acum de critica literară.