Revistă print și online

Inutilitatea paradei militare

Actuala pandemie de coronavirus are și o consecință fastă: anularea, cel puțin anul acesta, a paradei militare obișnuite de la Arcul de Triumf. M-am întrebat, încă din tinerețe, ce sens are defilarea, în pas de gâscă, a unor soldați zgribuliți cu ocazia zilei naționale? Ce rost are să etalezi tehnică de luptă (tancuri, vehicule blindate, avioane etc.) într-o epocă pacifistă, în interiorul unei Uniuni Europene care are ca scop prezervarea păcii postbelice între națiuni odată decise să se oblitereze reciproc?

Răspunsul la aceste întrebări ar reclama scrierea unei cărți întregi. Un răspuns parțial, chiar dacă oblic, l-am oferit în volumul Coliba din mijlocul palatului. Frica și marile idei (2018), atunci când am discutat dubletul semantic patriotism/naționalism și capcanele ideologice ale respectivelor concepte. În spațiul sever delimitat al acestui editorial, vreau doar să simplific mult argumentația legată de nocivitatea naționalismului și, mai ales, de construcția imaginară a unei națiuni moderne (idee intuită cu acuitate de profesorul Benedict Anderson) și să mă opresc doar la aspectul compensatoriu al repunerii în scenă periodice a unui scenariu marțial. Mutatis mutandis, ceea ce îndrăznesc să afirm în relație cu românii se aplică, fără mari riscuri teoretice, cazului oricărei națiuni mărunte de pe bătrânul continent.

Românii nu sunt nici mai răi, nici mai buni decât ceilalți europeni, însă, ca membri ai unei națiuni căreia i s-a rezervat un rol periferic în jocurile geostrategice post-napoleoniene, ei par a avea nevoie, pentru a-și legitima stima de sine, de supape simbolice. Construirea unui Arc de Triumf după modelul celui francez și apoi punerea în scenă a unui ritual anual, prilejuit de ziua de 1 decembrie și centrat asupra etalării unei forțe militare care nu are nicio bază reală și nicio utilitate propriu-zisă sunt acte de ceremonial psihanalizabile, menite să oculteze orgoliul comunitar rănit și să basculeze în prim-plan o serie de victorii uneori exagerate, iar alteori pur și simplu inventate. Istoria modestă a unui stat apărut tardiv pe harta Europei este rescrisă în tropi ai măreției, iar faptele de presupusă vitejie sunt promovate apoi pentru a asigura o legitimitate serviciului militar obsolescent. De această proiecție bombastică profită cu cinism și clasa politică aflată în derivă morală, care exploatează astfel de oportunități publice de refacere a imaginii.

Personal, aș elimina cu totul paradele militare. Prin aerul asumat marțial, ele influențează negativ percepția copiilor aduși să vadă uniforme și arme, iar aceștia nu pot rămâne imuni la mantrele belicoase care li se repetă constant. La fel cum, după cele două sinucigașe conflicte mondiale, ministerele de Război au devenit ministere ale Apărării, poate că a venit timpul să examinăm critic întregul aparat naționalist și contradicțiile etice pe care acesta le ascunde în profunzime. Proiectând un retrograd scenariu al unor state concurențiale, mânate de pofta dominării celor mai slabe decât ele, mitologia naționalistă hrănită de astfel de scenarii agresive ne împiedică să gândim planeta în termenii unei lumi unite de un ideal comun al unei vieți mai bune pentru toți, nu doar pentru unii.

Cătălin GHIȚĂ

Prof. univ. dr. hab. la Facultatea de Litere a Universității din Craiova, coordonator de doctorate, membru al BARS (British Association for Romantic Studies), Cătălin a publicat și editat peste 20 de volume, apărute în țară și în străinătate. Membru PEN, USR.

în același număr