OPTm
nr.crt.

Shéhérazade – dragoste în vremea... cartierului

Deși am mai abordat acest subiect într-un articol despre filmele inspirate din topoii orașului Marsilia, revin la același subiect, cu o nouă perspectivă asupra esteticii cinematografice generate de "estetica orașului" și inspirate de vizionarea filmului Shéhérazade de Jean-Bernard Marlin, lungmetraj care a câștigat trei premii la César-urile din 2019: premii pentru debut pentru cei doi tineri protagoniști, dar și pentru realizator, la categoria "Cea mai bună premieră".  Un element spațial privilegiat al discursului despre mondializare, orașul ocupă un spațiu preponderent în producția cinematografică, de la reprezentările picturale și insolite ale spațiului urban reperate în decorurile germane ale deceniilor 10 și 20 (Cabinetul doctorului Caligari, Metropolis), trecând prin imaginile documentare ale neorealismului italian al anilor ‘40 și ‘50. (Hoțul de biciclete, Roma, oraș deschis etc.) și până la reprezentările cele mai caricaturale (Truman Show) sau futuriste (Matrix, Al șaselea element) ale filmelor americane din anii ’80-‘90. Dar receptarea s-a preocupat prea puțin să identifice în aceste producții zona de critică socială investită în configurarea cartierelor defavorizate în film. Nu același lucru îl putem afirma despre filme precum La Haine de Mathieu Kassowitz (1995), Les misérables de Ladj Ly (2019), filmele lui Abdellatif Kechiche, L’esquive (2003) sau clasicul Terrain vague de Marcel Carné (1960), filme care configurează o nouă raportare la periferie, la cartier, în opoziție cu orașul, mai aproape de zona cine-verite-ului, a filmului documentar, în anumite cazuri. Nu știu dacă chiar putem vorbi despre o categorie cinematografică propriu-zisă, sau de un subgen "banlieue-film" (filmul de cartier) legat de un mod de reprezentare dominant, pe care îl vom numi realist, în măsura în care realismul pare să privilegieze morala în detrimentul esteticului, analiza socială în detrimentul celei psihologice, individuale. Nu l-aș numi nici "film social", chiar dacă multe dintre aceste producții au rămas în imaginarul colectiv grație ideii de revoltă, de subminare a autorității centrului. Jean Mitry, un foarte reputat istoric al fenomenului cinematografic făcea câteva afirmații foarte pertinente în siajul cărora "...imaginea realistă nu este o reproducere, un calc, ci o interpretare..."; "realismul în cinema nu creează o realitate diferită, ci o realitate altfel, mediatizată, în care impresiei de realitate i se adaugă irealitatea reprezentării...". Astfel, în cinema, realul devine elementul propriei sale fabulații. 

În perioada primelor producții de acest gen privirea pe care filmul o oferea despre actualitatea cartierului răspundea unei duble așteptări: să satisfacă voyeurismul burgheziei, pe de-o parte și să permită identificarea spectatorului cu jocul de oglinzi oferit de către cinema, pe de altă parte.

Dacă supunem raportul Marsilia-cartier aceleiași analize, ne aflăm în fața unei relații de tipul ficțiune-documentar, iar prin intermediul filmului locuitorii cartierului devin figuranți, spațiile emblematice din cartier devenind adevărate decoruri pentru personaje: Shéhérazade nu mai are nimic din personajul basmelor orientale din O mie și una de nopți! Deși titlul ne trimite cu gândul la o atmosferă de basm, onirică, primele cadre ale filmului șterg definitiv această primă impresie: imaginile de arhivă istorice despre succesivele valuri de migrație în cetatea de la malul Mediteranei conferă acea atmosferă naturalistă, întărită și de imaginile cotidiene ale cartierului, imagini care oscilează între sărăcie, delincvență și violență. Eroina eponimă are șaisprezece ani și se prostituează. Zac, personajul masculin central, are cu un an mai mult și tocmai a ieșit dintr-un centru de detenție pentru minori. Momentul este redat cu destul de mult cinism, surprinzând schimbul de replici dintre proaspătul eliberat și un gardian, care-i răspunde: "Pe curând!" Cercul vicios al recidivei în marasmul economic al Marsiliei pare a fi o realitate inconturnabilă. Lăsat în voia sorții de către o mamă șomeră, Zac se va întoarce în singurul loc pe care pare să-l cunoască și să-i cunoască regulile, în stradă, unde își va relua micile traficuri ilicite și va încerca să nu se lase prins de către poliție. Realizatorul prefigurează recăderea, reintrarea în cercul vicios al deal-ului, singura ocupație posibilă a acestor "suflete pierdute" în jungla urbană. Cercul vicios al tragediei pare să se închidă iar pentru Zac, dar o tură cu motoarele împreună cu gașca în căutarea unor amoruri tarifate aprinde o nouă scânteie în degringolada socială a acestui adolescent. O scânteie cu nume de poveste, Shéhérazade! Zac pare a-și aminti chipul tinerei fete dintr-o altă existență, de dinaintea căminelor de detenție, a centrelor pentru delincvenți, dinaintea trotuarului și a prostituției. Scena este undeva la jumătate drumului dintre o negociere comercială pentru o pasă și un flirt de teen movie: ea face pe indiferenta și el pe durul. Carapacea socială le maschează intențiile, dar privirile prevestesc noi tulburări. Până acum am avea toate ingredientele necesare unui film melodramatic despre iubiri interzise și condiții vitrege, dar filmul iese de sub această incidență în primul rând grație naturaleței necontrafăcute a protagoniștilor, tineri debutați care provin cam din aceleași zone cu personajele, dar și prin turnurile dramatice, deloc moralizatoare, ale scenariului. La fel de bine ar putea fi un film cu gangsteri, o cronică socială, un love-story sau un thriller urban. Oricare dintre aceste piste de interpretare se regăsește în alchimia filmului care lasă mereu să se întrevadă zone ficționale neașteptate, realizatorul mixând cu mult succes mai multe genuri cinematografice, aflate undeva între fabula "documentaristă" à la Pasolini (casting cu non-profesioniști) și polarul cu proxeneți post-Taxi Driver. La toate aceste influențe se alătură nucleul sentimental, peisajele însorite ale Marsiliei – oraș al contrastelor violente între frumusețe și violență pură, romance-ul adolescentin și scenele dure din sala de tribunal și din curtea închisorii. Dincolo de aceste constante ce țin de varietatea registrului cinematografic, filmul este înainte de toate povestea unor tineri abandonați, care imită comportamentele adulților, mult prea periculoase și dăunătoare, și care reiterează, fără să se gândească, vechile obiceiuri în care băieții sunt niște șefi de bandă în devenire, iar fetele, obiectul unor dorințe tarifate. Prețul de plătit este mult prea mare pentru ambele părți și scoate la iveală dificultatea asumării unei conștiințe proprii în această lume în care totul pare virtual. Realizatorul se joacă mult cu această juxtapunere dintre experiența trăită și ficțiune: Dylan Robert exprimă magnific o spontaneitate egală cu brutalitatea, dar și cu vulnerabilitatea, ambele trăite la maxim. Atunci când iese din închisoare și vede că mama lui nu-l așteaptă, decepția lui este sinceră și necontrafăcută. Câteva ore mai târziu îi declară Shéhérazadei cu același ton candid, dar teribilist, că el "respectă femeile, dar nu și prostituatele". Este în egală măsură atașant, inocent și maleabil, dar și un catalizator perfect al violenței ambientale.

Singularitatea filmului rezidă în faptul că ambivalența lui se leagă de o aparentă rigiditate narativă care merge în sensul unei edulcorări romanțioase a mediilor interlope. Din fericire, filmul nu devine complezent în niciun moment și rămâne ancorat într-o empatie totală față de personajele sale, evitând angelizarea lor, senzaționalismul sau înfierarea, atunci când pătrundem de aproape în viața unui grup de prostituate care-și dispută trotuarul și pe care Zac le reprezintă în calitate de proxenet. Ambivalenței personajelor îi corespunde și o oscilație la nivel formal: pe de-o parte, o apropiere firească, dată de close-up, și care redă mișcarea intimă a corpurilor, expresia feței, dar și o oarecare distanțare, exprimată prin planurile oblice și mișcările de zoom, care întrerup brusc cursul acțiunii și care evocă acea fină rețea de forțe invizibile prin care Zac și Shéhérazade sunt atrași unul spre celălalt.

Raportarea cvasidocumentară la limbă și la spațiu nu este în serviciul unei banale critici sociale. Dacă uneori realizatorul insistă asupra contextului din care provine Zac – sărăcie, șomaj, trafic de droguri – fără a evita întotdeauna clișeele, miza poveștii nu este neapărat caracterul ineluctabil al destinului unui copil din cartierele interzise ale Marsiliei, dar mai ales tot ceea ce l-ar putea abate de la traiectoria sa: bobul de mazăre al acestui angrenaj de frică și violență pare a fi iubirea!  

Diana NECHIT

Lector universitar la Departamentul de Artă Teatrală, Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu, Diana este doctor în literatură franceză cu o teză despre teatrul lui Bernard-Marie Koltès. Scrie cronici și studii despre literatura dramatică, teatru și film. A tradus literatură franceză contemporană, în special, teatru.

Copyright © fictiunea.ro