O cutie cu biscuiți. Erau prea mulți, așa că am mai aruncat din ei, până mi-am dat seama că s-a golit cutia; dar nu am putut să o arunc. Nu am mai putut să arunc nimic de atunci, mă gândeam că am cumpărat totul și am aruncat totul, în același timp. Odată cu mine. Era o simplă dată, dar ca nicio altă dată, dar în acea “altă dată" puteam să mănânc. Poate altădată- acum. Un biscuit rămăsese mușcat și deja vedeam cum se împrăștie tot ce avea în interior- verde, violet, apă, lumină, dinți- în interiorul cutiei. Cutia a rămas goală de atunci, încerc să îmi acopăr ochii în nopțile în care adorm cu ei deschiși, pentru a evita orice fel de contact vizual sau emoțional. Sau violet. Indigo și alte culori violente.

​

E dimineață/ ora la care trebuie să mă spăl pe dinți, să îmi sângereze gingiile de la pasta de dinți expirată, de la tot ce gândesc despre cineva care mi-a dat acum câteva zile o cămașă. Nu am aruncat-o, am întins-o pe fotoliu, ca să mă pot uita mereu la reflexia mea în nasturii ei. În unul dintre ei. Doar unul. Și așa va fi mereu. Doar unul – un om, o țigară, o moarte, un biscuit. Morți pot fi mai mulți, nu sunt absurd, așa cum pot fi și răniții din care muști până le sângerează gingiile; le secționezi memoria afectivă, până tot ce iubesc și tot ce trăiesc din iubire se împrăștie într-o cutie. O cutie făcută superficial dintr-un metal fragil, care se poate îndoi ușor. Atât de ușor. Cam atât de ușor. Maleabil.

— E atât de greu să uiți de trei biscuiți?

— Ar fi mult mai greu să îmi amintesc de ei, așa că aleg să îi uit.

— Și pe ceilalți? Pe mine? Cu mine ce o să faci?

— O să te păstrez în cămașă; desigur… până vii aici. Până atunci, fac o cutie din ceară.

— Nu e riscant? Dacă metalul e fragil, ceara nu ne va ajuta niciodată.

— Se topește.

— Și dacă ne topim odată cu ea?

— Dacă ne topim, vom rămâne pe podea; o să te țin strâns, ca să mă asigur că brațele vor rămâne lipite de picioarele tale. Dacă ne topim, vom uita de ceilalți. Voi uita, în sfârșit, și de biscuiți. Cutia rămâne pe birou.

— Și cine o să ne pună în cutie?… cine va avea grijă de noi?

— Noi.

— Noi…

Am vorbit atât de mult încât s-a pătat cerul, iar copacii s-au înnegrit. Mă uit pe geam, dar tot ce pot să văd e stația de autobuz, luminată de bricheta unui om bătrân, care urlă că asta e ultima țigară pe care o fumează. Apoi spune că aruncă tot pachetul. Îl aruncă. Și ce se va întâmpla cu el? Cu amândoi, de fapt. Se aruncă unul pe altul și… unde vor ajunge după ce lovesc orice ar lovi după cădere? Pământul nu cred că îl vor lovi vreodată, ar fi prea sus. Dar metalul coșului de gunoi? Dar ultima frunză care stă și ea să cadă din cel mai înalt copac violet din oraș? Dacă mă lovesc pe mine? Mă vor lovi, știu deja.

- Toți vor să ne lovească. Sau să se lovească de noi, dar noi ne topim până atunci. Îți promit că rămân. Că rămânem. Oriunde am ajunge după ce ni se fluidizează ochii; și gleznele; și toate verile pe care nu le-am avut împreună. Toți nasturii cămășii. Tot ce vom fi avut până într-un punct. Apoi, vedem noi. Dar rămânem.

- Rămânem. Ți-am adus o cutie. Dacă poți, deschide-o. Să nu îi arunci.

… . .. .

. . …. |. .

. | … .. . |…. …

. … | .. . . …..| …

… .. .. …. | . .

|. … | …. |

(plouă în ochi)

În seara asta adorm

Pe ceara de pe podea

Ca să văd stele

În loc de nasturi.