Este și nu este o carte de povestiri. În ce sens, adică ce vreau să spun? Că poți să le iei ca povestiri, să citești câte una când ai timp și să vezi ce scoți din ea: întâlniri amoroase în hoteluri, flirturi după ore, copii abandonați, violență domestică, părinți plecați la muncă în Italia, sex în pandemie, filmări porno, fii care au grijă de mame, mame care au grijă de fii, prietenie senzuală, plimbare prin lumea de dincolo chiar, relație la maturitate, minciuni, îndrăgostire de câte o mătușă. Sau poți să vezi că există un fel de joc, povestiri care pleacă de la aceleași premise și se desfășoară în alte direcții. Jocul ăsta mi-a amintit de cartea lui Italo Calvino un pic: Dacă într-o noapte de iarnă un călător, doar că acolo lucrurile erau ceva mai simple și clare pentru că știai că e vorba de începuturi, aici trebuie să deduci singur.

Mie cărțile îmi amintesc întotdeauna de altele și la fel scriitorii mă fac să mă gândesc la alții, de exemplu cartea de față pentru mine are ceva din Bukowski: nu are alcool (foarte puțin și mai mult beau femeile aici), dar are țigări la greu și are sex văzut ca o posibilitate de salvare pentru că la dragoste nu se ajunge mai niciodată (deși se încearcă și se jinduiește), așa încât e prezentă aceeași tristețe din cărțile celebrului autor.

Pentru un fan al lui Cortázar – la mine mă refer – a fost o plăcere când am găsit referiri la el: în răspunsurile femeii (în diverse povestiri): Pe unde ești? i-am scris (…) Pe Pont des Arts, cu Maga.

E mult din stilul scriitorilor români de azi: direct, brut(al), fără urmă de delicatețe, de exemplu:

Visează cât vrei, m-am gândit. Fute-mă și visează. Amândouă se vor termina cât ai bate din palme. Dar sunt și pasaje la polul opus, pline de poezie: femeia aceea superbă mi-ar fi făcut întruna perfuzii cu lumina din ochii ei negri și mari, cu privirea aceea atât de limpede explodând odată cu râsul, transferându-mi picătură cu picătură energia ei pozitivă, pofta de viață, bucuria plină de sclipici care rămânea mai apoi zile în șir lipită de pielea și de mintea mea.

Una dintre prozele care mi-au rămas în minte pentru elementul original prezent este Bureți. Te-ai putea gândi la orice când auzi cuvântul ăsta, bureți, dar nu la niște pistrui. Naratorul este un copil și ce se întâmplă este că se îndrăgostește, mai bine zis este fascinat de mătușa lui, și în special de pistruii ei. Când femeia se căsătorește și pleacă, el găsește un mod de a o ține mai departe cu el, de a nu o lăsa să se îndepărteze: la puțină vreme după ce mătușă-mea s-a mutat cu soțul ei la Cluj, am început s-o imit. Când se întâmplă ceva ce nu putem accepta – mai ales că aici e vorba de un copil – găsim sau încercăm să găsim o soluție care să ne readucă starea de dinainte, iar băiatul din povestire are soluția – regulile erau simple: orice făceam, trebuia să fac de parc-aș fi fost ea. Să-i imit la milimetru gesturile.

Există în general o distanță între personaje și ea nu dispare, nici când e vorba de relații care trec din online în realitate, chiar când e vorba de cupluri de ani de zile: în clasa a VIII-a am observat pentru prima dată distanța dintre ei. La început a fost greu sesizabilă, aproape imperceptibilă. Apoi, în nici un an, devenise de mărimea unui sâmbure de prună.

Și mai există multă minciună: sunt povestiri în care personajele spun minciuni la greu și totuși o fac doar din iubire – o mamă își inventează aventuri pentru ca fiica să știe că ea e bine și-și trăiește viața din plin, fiica inventează căsătorii din dragoste, când de fapt trebuie să-și plătească soțul ca să rămână în America, și asta doar ca mama să fie liniștită, să nu-și facă griji și pentru ea. Deci am putea să le trecem la așa-zisele minciuni bune, pe care oamenii le folosesc tocmai ca să-i pună la adăpost pe cei iubiți, dar, cum știm, tot minciuni sunt până la urmă și asta îndepărtează în final.

Ultima povestire, Gersa, este tot o poveste de dragoste care nu e, în care femeia vrea altceva decât are, iar bărbatul e disperat după o trăire puternică, încât e în stare să spună: Te poți preface că-s Cortázar. Pentru că știe că femeia e îndrăgostită de cărțile autorului argentinian.

Și în tot vortexul iubirii în care încearcă bărbatul (din multe povestiri) să intre, ca să simtă că nu e pierdut, apare și copilul, care, normal, este întotdeauna afectat de alegerile părintelui:

Tu n-ai fost în stare să-ți gestionezi niciodată emoțiile, așa că nu-i de mirare că la cel mai mic semn de succes ai cedat tuturor pițipoancelor – pentru mine, căcatul tău de literatură nu valorează doi bani. Este prezentă în rândurile astea furia oricărui copil care de fapt tânjește după mai mult timp cu părintele, după mai multe manifestări ale dragostei, și care în același timp este gelos pe oricine are vreo legătură cu părintele.

Și tocmai pentru că am citit cam în același timp o altă carte: Magicianul, a lui Colm Tóibín, pot să amintesc de o reacție asemănătoare din partea copiilor: până și Thomas Mann este la fel de criticat ca și personajul masculin din cartea de față (chiar dacă acolo cauza nu erau alte femei), dar până la urmă tot la lipsa de implicare în familie este vorba.

Ce preferi? este poate un titlu ironic, pentru că personajele volumului ajung cam în același punct, chiar dacă au și momente de bucurie.

Dan Coman, Ce preferi?, Iași, Polirom, 2022