Apa rece îmi curgea încet pe frunte. O doamnă, trecută de a doua tinerețe, stătea în genunchi, aplecată asupra mea. Ținea între degetele subțiri bidonul din care turna cu atenție, iar cu palma celeilalte mâini mă plesnea peste obraji. Pielea fină îi mirosea a ambră, inelele subțiri păreau două bucăți mici de smarald în lumina fierbinte a zilei de august care trecea prin plasticul albăstrui al petului. Am vrut să mă ridic, dar durerea ascuțită din șold mă ținea lipit de asfaltul încins al aleii din parc. Piciorul drept amorțit, mii de înțepături în talpă. Lângă mine, doar gălăgie. Umbre mici, zgomotoase, alergau în jurul meu așa de repede încât îmi accentuau starea de amețeală. O voce pițigăiată, calmă, îmi spunea:

— Stai liniștit, mamă! Este de la caniculă. Am chemat salvarea. Vine acum.

Chipul femeii îmi era necunoscut, la fel blândețea și liniștea din ochii ei albaștri, lucruri pe care nu le văzusem până atunci la nimeni, nici măcar la părinții mei, doar le bănuiam. Mulți îmi povestiseră despre acestea. Îndrăgisem personajele pozitive din romanele pe care le citisem în adolescență. Simțeam că eu sunt altfel, că nu pot fi la fel ca ei, ceilalți. Am lăsat din nou capul pe asfalt, mi-am aruncat privirea printre ochiurile gardului de plasă din jurul parcului. De acolo se auzea vocea răgușită a unui bărbat care ținea strâns în pumni împletiturile de sârmă verde:

— Lăsați-l, doamnă! Nu vedeți că este unul din drogații ăia de umblă aiurea pe străzi? Să vină poliția să îl ia! Așa mai scăpăm de unul.

Binefăcătoarea mea nu l-a luat în seamă, dar am auzit-o cum a scrâșnit printre dinți:

— Până la urmă este un om, Dumitre. Ia vezi-ți de Grig, potaia aia nesuferită!

— Doamna Predescu, lăsați-l în plata Domnului! insista bătrânul. Este doar un nenorocit.

Îl priveam cu atenție, încercând să îi rețin trăsăturile feței, îmbrăcămintea, culoarea și modelul pantofilor. Astfel de amănunte, credeam eu, m-ar fi ajutat să îl găsesc mai târziu în oricare colț al orașului, prin parcuri, bodegi, în locurile unde se întâlneau pensionarii ca să joace șah sau table, de dimineața până seara. Însă, un detaliu mi-a atras atenția. Ținea în mână o lesă la capătul căreia un cățel de talie mică, cu părul alb și creț, se plimba agitat, adulmecând printre firele uscate ale ierbii. Vizavi era un parc pentru câini. Mi-am spus bucuros: "Ești din cartier, moșule. Gata! Te-am prins. Vei fi următorul." Știam două nume și două chipuri, un parc pentru câini, lesa roșie și potaia. Era destul.

Nu eram nici bolnav, nici drogat. Cred că tricoul negru, pe care era imprimat chipul lui Dracula, și tatuajele de pe mâini au fost destule motive ca bătrânul să fi crezut că sunt doar un terchea-berchea, probabil tenișii galben-neon, bermudele albastre, imprimate cu capete roz de mort. Eram acolo pur și simplu și nu știam de ce dracu’ mă îmbrăcasem așa în ziua aia. Parcă eram scăpat de la circ, parcă cineva își bătuse joc de mine și mă îndemnase să fac asta.

Ultimul lucru pe care mi-l aminteam era privirea îngrozită a femeii cu ochii verzi atunci când am vrut să o împing peste balustrada balconului de la etajul șapte. Vântul îi bătea cu putere prin păr, din când în când șuvițe subțiri, roșcate, i se lipeau de fruntea transpirată. Jumătate de trup îi atârnă în gol. O voce îmi spunea că trebuie să o fac, alta că trebuie doar să o sperii. Femeia mă implora, plângând, să o las în pace, să nu o ucid, că are doi copii, că vrea să trăiască.

Nu mai aveam timp să îmi amintesc ce s-a întâmplat, ce soartă i-am ales. Aveam să mă gândesc la asta mai târziu. Libertatea mea era mai prețioasă decât viața celorlalți. Am renunțat. Sirena salvării se auzea în depărtare. Cu coada ochiului, văzusem și mașina de poliție care se apropia în liniște cu girofarurile aprinse. Durerea din șold a dispărut dintr-o dată. M-am ridicat brusc, am apucat rucsacul negru de lângă mine și am fugit pe aleea principală, nu înainte să îi spun femeii cu privirea blândă și ochi albaștri:

— Vă mulțumesc, doamnă! Mă grăbesc ca să nu pierd trenul de Brașov. O să mă revanșez într-o zi.

— Ai grijă de tine, copile! a strigat în timp ce eu mă îndepărtam, pășind în grabă pe aleea ce se termina la marginea unei secțiuni a parcului aflată încă în stadiul de amenajare.

— Și-a revenit! a strigat cu oftică în glas pensionarul cu bichonul. Nu a crăpat nenorocitul.

Înainte să ajung în fundătura pe care o știam foarte bine, m-am oprit câteva clipe. Gara era în dreapta, dincolo de gard, orașul era în stânga, poliția în spate. Am călcat pe iarba îngălbenită de secetă, printre puieți de castan și tufe de trandafir. Am sărit gardul și m-am îndepărtat în grabă. Ajuns în gară, am încercat să mă pierd printre călătorii care tocmai coborâseră din acceleratul de București. Până să mă hotărăsc în ce direcție ar fi fost mai bine să mă duc, oamenii din jurul meu parcă se evaporaseră. Eu, impiegatul de mișcare și un polițist de la transporturi feroviare rămăseserăm pe marginea peronului, uitându-ne lung la trenul care se îndrepta spre Brașov, spre tărâmuri mai răcoroase.

Aș fi vrut să plec acasă. Și, totuși, am mai rătăcit o vreme prin gară, până când alți oameni au coborât din alt tren, sosit tot de la București. Am lovit cu vârful pantofului ceva moale. Era un portofel. Polițistul de la transporturi feroviare, căruia aș fi vrut să i-l predau, dispăruse. Gara era pustie. Și împiegatul lipsea. M-am așezat pe o bancă, am deschis portmoneul. Cartea de identitate aparținea unuia pe nume Ionescu Theodor, iar adresa la care locuia era aproape identică cu cea din buletinul meu. Eu stăteam în garsoniera cu numărul 33, el locuia la numărul 31, pe același palier, în diagonală, la parterul blocului 21, pe Strada Apelor. Nu trebuia să mai merg la poliție, aveam să i-l dau chiar eu proprietarului, vecinului meu pe care nu-l văzusem decât în poza de pe buletin. Auzisem, cândva, demult, de la ceilalți vecini, că acel Ionescu stătea la București și că trimitea bani, pentru plata întreținerii, unei mătuși din blocul de vizavi. Se părea că se întorsese. În portofel erau 2000 de lei, un card și o carte de vizită pe care era trecut cu litere italice, sub numele lui, cuvântul – scriitor –. Pe ultimul rând erau adresa de e-mail și linkul către pagina de autor de pe Facebook. Numărul de telefon lipsea. "Probabil așa procedează scriitorii ăștia ca să nu fie deranjați de orișicine atunci când scriu.", mi-am spus în gând, încercând să îmi imaginez cum era Ionescu în realitate. Însă, un glas cunoscut de femeie m-a trezit din contemplare:

— Tudore! Tudore!

Am întors privirea și m-am ridicat brusc.

— Bianca? am strigat în timp ce fata minionă s-a aruncat în brațele mele. Dar nu trebuia să ajungi poimâine?

— Cum poimâine? Nu ți-am zis că vin azi, pe 23, cu trenul de 16:35?

— Păi poimâine este 23, azi este...

— Și atunci de ce ești aici și la ora pe care am stabilit-o?

Nu am apucat să mai spun niciun cuvânt. Mi-a acoperit buzele cu palma.

— Dacă nu ai încercat să faci o glumă răsuflată, cred că ar trebui să te duci la un control, a spus fata, râzând. Am o prietenă la București, la Elias. Aranjez o programare rapidă. Sau este de la caniculă? Să nu fie de la altceva.

— Nu este de la altceva, i-am răspuns. Doar știi bine că urăsc chestiile alea.

Eram bulversat pentru că eram sigur că nu aveau cum să treacă două zile de când încercasem să o arunc de la etajul șapte pe cucoana roșcată. Fusese în dimineața aia de 21 august, iar tricoul meu încă era îmbibat cu parfumul ei ieftin, de trandafir. Era ziua în care, conform calendarului meu, trebuia să mai ucid pe cineva sau măcar să încerc. Că mă trezisem pe aleea din parc, nici asta nu mi-o puteam explica. I-am cerut Biancăi biletul de tren. Da, era 23 august. Am scotocit în portofelul lui Ionescu. Pe biletul lui de călătorie era trecută tot data de 23. "Am luat-o razna." mi-am spus, iar Bianca, uitându-se în ochii mei, parcă citindu-mi gândurile, s-a răstit:

— Nu, dragule! Nu ai luat-o razna. Este de la caniculă.

Ne-am îndreptat fără să ne mai spunem nimic, ținându-ne de mână, spre stația de taxiuri.

(fragment din romanul "32", aflat în lucru)