Cu poezia lui Mihai Firică m-am întâlnit odată cu volumul Dragostea cu parfum de migdale amare, de la care, recunosc, n-am avut foarte mari așteptări, și poate aici stă ascuns și secretul unei întâlniri de ținut minte. Volumul este construit în două părți, O singură aripă și Aripa absentă, părți care redau fidel întâlnirea cu cele două experiențe care marchează definitiv omul: iubirea și moartea.

Dacă O singură aripă poartă cu sine ceva din Romanță pentru mai târziu, aducând în prim-plan o femeie, acea femeie care nu se dezvăluie niciodată în plină lumină:

Bărbatul singur

privind prin fereastra deschisă și aripile fragile

căutând aerul.

Deodată își amintește

că așteptarea este o moară care macină la nesfârșit,

sfărâmă ore și zile, fărâmițează ani după ani,

dar tu nu ai mai venit și ceva rămâne nespus.

Bărbații nu iartă niciodată femeile care iubesc noaptea. (Joc în doi)

În același timp, a doua parte a volumului, Aripa absentă, îți portretizează o lume din care iubirea lipsește, o lume dezumanizată și dezumanizantă, însă cu toate astea, coerentă în ciuda atrocităților pe care le trăiește. 

Carnea dimineții o scot de sub unghii,

atât a mai rămas.

Zile și nopți mărunțite.

Ghilotina memoriei nu iartă,

cade, retează și tot așa. (Fără zgomot)

Volumul redă cu fidelitate intensitatea atât a iubirii neîmplinite, cât și a durerii produse de război și de moarte, mesajul fiind completat, pentru un plus de corpolență, de ilustrațiile lui Marcel Voinea, acestea oferind, fiecăreia dintre părțile ce compun volumul de poezie, concretețea pe care o merită.

O lectură care se cere în primul rând simțită, poezia lui Mihai Firică este una a simțurilor, o poezie pe care o simți în primul rând în corp, și care abia mai târziu își risipește savoarea,întrebările. Este, practic, poezie scrisă așa cum ar trebui să fie scrisă poezia bună.

Mihai Firică, Dragostea cu parfum de migdale amare, București, Vinea, 2022.