Sunt eu, Magdalena, Maria Magdalena. Știi, acea Maria a Ta.

Am așteptat mult momentul acesta, au trecut secole între noi, dar ce a fost, cine suntem, cine am devenit nu se va stinge niciodată. Timpul câteodată vindecă, dar de la fel de multe ori doar amână un destin frânt, îi prelungește agonia.

Aș fi vrut să Te mai întâlnesc o dată, să povestim ca atunci când cuvintele Tale erau pe toate buzele, când vorba Ta era cuvântul cel mai des pomenit, în umbra măslinilor sau în arșița pustietății.

Dintre toate Mariile care au fost în umbra Ta, care Te-au slujit cu credință și care au crezut în propovăduirea adevărului Tău, dintre toți Apostolii care îți duc și acum cuvântul mai departe, am rămas singură să jelesc și să încerc să răspund întrebărilor fără răspuns.

Toți și toate au apărut, au strălucit în umbra strălucirii Tale așa cum au știut mai bine, au crescut și au crezut într-un bine mai presus de bunăstarea lor și într-un destin mai luminos al oamenilor.

Am fost alături de tine, alături de ele, cărând mirul, având grijă de corpul Tău cel pământesc, cu grijă urmărind cum spiritul devine mai puternic decât orice altă putere omenească.

Nu am apucat să împărtășim multe, fiecare vorbă rostită de Tine era un izvor de înțelepciune, fiecare gest era de o bunătate nemaivăzută. Oamenii văd, dar ochii le sunt orbi, spiritul lor încătușat în spatele cunoașterii, le lipsește până și acum voința, puterea de a se dărui. Știi ce greu e să mergi prin deșert legat la ochi? Vrei să bei, dar nu știi dacă ceea ce îți umezește buzele e apă sau otravă.

O parte din mine a murit la cruce, pe culmea aceea, alături de nefericiții ce au fost martori, fără să știe, la nașterea unui miracol. Am fost singura dintre Mariile Tale care și-a lăsat carnea în lemnul întărit de vreme, încercând să ajungă la Tine, să salveze oamenii de la cea mai mare pedeapsă la care se înjugau fără să știe.

Am plâns, încercând să înduplec nisipul să se înmoaie, am țipat, încercând să mă audă Cerurile și nu am știut mai mult de atât ce să fac. Știu că nu m-am resemnat, sunt femeie și am puterea mea.

Ți-am luat corpul sleit de viață, am fost în peșteră atunci, știi prea bine, Te-am spălat și am oblojit rănile corpului omului, am căutat, crede-mă, cu toate puterile, să Te întorc, să ne dai un semn.

Eram toți în juru-Ți, deopotrivă femei și apostoli, discipoli și oameni apropiați omului al cărui spirit încetase să mai transmită speranță, ne simțeam pierduți, fără un țel, fără o zi de mâine cu Tine, singuri și triști. Oamenii redeveniseră oameni, bărbații erau iarăși bărbați și femeile erau doar femei, doar Cuvântul era cel care ne mai ținea împreună.

O vorbă mai așteptam de la Tine, să ne îndrumi, să ne spui că nu e așa, că se poate și fără Tine, că o luăm de la capăt, că nu ne dăm bătuți.

Atunci ai plecat. În dimineața aceea, când venisem la tine să îngrijesc, să alin, să sper, să cred din nou ca Tu ești și vei rămâne Stăpânul meu, am fost doar eu și giulgiul.

Nu-s vorbe de prisos și nu aș cuteza vreodată să îți judec Cuvântul, sunt acea femeie care și-a folosit știința, cunoștințele și priceperea pentru a duce cât mai departe înțelepciunea Ta, pentru a transmite generațiilor ce vor fi urmat că fiul Domnului trăiește în fiecare dintre noi, că asta e menirea noastră, să îi primim scânteia în Flacăra ce arde în fiecare.

Nu aș putea să urăsc femeile, femeia din mine, pentru cine sunt și pentru ceea ce sunt datorită Ție, dar, Doamne, a plecat la Tine și m-a lăsat aici printre oameni și femeile, știi, femeile nu uita și nu iartă niciodată. Doar Timpul și Fiul tău iartă.