Începutul primăverii aduce pe piața de carte din România două noi colecții de literatură la Editura Litera: este vorba de o colecție pentru doamne și numai, Dream Books, în care vor apărea romane de dragoste scrise de nume mari ale acestui gen, și Folio, în care vor apărea romane aflate în topurile internaționale, ecranizate sau în curs de ecranizare, traduse în zeci de limbi – nu și thrillere, mystery sau de suspans, care vor apărea de aici înainte exclusiv în deja remarcabila colecție Buzz Books, dar nici clasice, de literatură generală, care vor rămâne în colecția Clasici Litera.

Iar titlul care deschide această nouă colecție este unul cum nu se poate mai potrivit pentru o colecție de literatură: Viața mea în librăria Morisaki, o odă închinată puterii vindecătoare a cărților și a spațiilor dedicate acestora și, totodată, un superb omagiu adus bunătății oamenilor ce au trecut prin nenumărate suferințe care i-au transformat și i-au modelat, ajutându-i să-și depășească durerile și să izbutească, în final, să-i ajute și pe alții.

Este cazul lui Tatako, o tânără în vârstă de douăzeci și cinci de ani al cărei iubit o anunță, pe nepusă masă, că urmează să se însoare. Nu cu ea, evident, că n-ar mai fi trebuit să o anunțe, ci poate ar fi întrebat-o dacă dorește să se căsătorească cu el. Se dovedește că tipul ducea de fapt o viață dublă și că era logodit cu o altă colegă de muncă de-a lor, iar Tatako era doar o aventură extra pentru el. Fata cade într-o depresie cruntă, se desparte de tip, își dă demisia și se retrage în apartamentul ei din Tōkyō, unde începe să doarmă cât nu credeam că nu om poate dormi. Doar cu mici pauze, aproape zi și noapte, pentru a-și amorți durerea.

Cel care o scoate însă din amorțeală și reușește să o retrezească la viață este unchiul ei, Satoru Morisaki, cel care are o librărie în celebrul cartier Jimbōchō, locul cu cele mai multe librării și anticariate pe metru pătrat din lume. Iar domnul Morisaki îi propune, nici mai mult, nici mai puțin, decât să se mute la el în librărie, printre cărți, sus la etaj, ca să-l ajute cu librăria. Un soi de anticariat de fapt, căci acesta vindea tot soiul de ediții vechi și rare ale scriitorilor clasici japonezi (apropo, în afară de câte un Faulkner rătăcit, practic n-am întâlnit niciun autor străin pomenit de personajele acestui roman, ceea ce mi se pare un pic ciudat – însă am redescoperit câțiva deja cunoscuți, dar și unii complet noi și extrem de interesanți).

Iar Tatako, o fată totuși cu capul pe umeri, acceptă neobișnuita propunere a și mai excentricului ei unchi, renunță la apartamentul închiriat în care nu făcea decât să doarmă și se mută în librăria Morisaki. Unde descoperă că trebuie să doarmă printre cărți și că trebuie să învețe să vândă cărți, când domnul Morisaki pleacă în unele dimineți să-și trateze durerile de spate. Un trai de vis pentru orice cititor împătimit, doar eu însumi am visat adesea la un job care să-mi îngăduie să citesc cât e ziua de lungă (chiar și noaptea, dacă se poate), un job ca o vacanță, cu ajutorul căruia până și Tatako, cea care nu citea deloc până să ajungă în librărie, începe să citească și să se transforme, cu timpul, într-o adevărată maniacă.

Exagerez un pic, pentru că domnul Morisaki începe să o scoată în lume, adică pe la cafenelele din cartier, un loc de vis, plin de anticariate, de dughene cu cărți și de librării aflate una lângă alta, în care se face un singur lucru: comerț cu cărți. Cum o economie sănătoasă ar trebui să aibă, în principiu, la bază, oameni deștepți și muncitori, iar oamenii deștepți citesc pe rupte, înseamnă că e loc în cartierul destinat librăriilor și anticariatelor pentru toată lumea. Motiv pentru care, deși în librăria domnului Morisaki intră foarte puțini clienți pe zi, acesta reușește să supraviețuiască, iar Tatako află până la urmă că unchiul ei, cel mereu cu capul în nori, continuă să-și ducă activitatea datorită nu numai zelului formidabil, ci și pentru că și-a creat relații și poate să le vândă ediții rare clienților fideli pentru niște prețuri de-a dreptul impresionante.

Numai că, la fel ca Tatako, și unchiul ei a trecut printr-o dramă și mai mare: a fost părăsit de soție după mai mulți ani de relație pe care el o considera fericită, lăsându-i-se doar un bilet în care scria "Nu mă căuta." Fără nicio altă explicație. Fire ușor impresionabilă, însă aproape imposibil de doborât, domnul Morisaki a reușit să supraviețuiască cu mințile relativ întregi și să se îngrijească în continuare de librărie, ba chiar și să salveze un suflet ce începea deja să se clatine pe marginea prăpastiei.

Pe Tatako, cea care reușește nu doar să-și revină și să-și facă din nou prieteni, ajungând în final la concluzia că totuși viața merită trăită, ci și să salveze la rândul ei pe altcineva. În partea a doua, când aflăm că la librărie s-a întors cineva. Pentru sufletele sensibile, dar și tari totodată, un loc în care se simt în largul lor, unde nu sunt judecate și unde își pot da frâu liber imaginației poate reprezenta o salvare. Cărțile nu te judecă, nu te ceartă, nu încearcă să te facă să devii cineva care nu ești, cu ele nu intri într-o relație toxică, pe scurt, ele nu sunt ca oamenii. Unii oameni. Cărțile sunt doar un mijloc de a-ți face timpul să treacă, de-a evada dintr-un cotidian poate anost, dint-o realitate în care simți că nu-ți mai găsești locul, ajutându-se să visezi și să-ți creezi, cu ajutorul imaginației, un loc în care poți fi cine vrei să fii. Cărțile sunt salvarea, pare a spune povestea sobrului Satoshi Yagisawa, pe care nu l-ai bănui, văzându-i poza de pe clapeta copertei a treia, că ar putea scrie o poveste atât de sensibilă. Dar să nu judecăm o carte după copertă, parcă așa se spune, nu? 😊

Satoshi Yagisawa - Viața mea în librăria Morisaki, Editura Litera, 2023, colecția Folio, trad. Iolanda Prodan