Revistă print și online

Hafista și ciocanul pneumatic

Harfista locuia într-o odaie în formă triunghiulară ce avea în mijloc o canapea ca un melc răsucit. Acolo se așeza Harfista atunci când începea să cânte la corzile din fir de pescuit, după ce își punea mănușile din macrame prinse cu butoni de umeri. Pe degetele sale cu rizomi, Harfista nu purta niciodată vreun inel. Pereții din odaie erau tapetați cu stele de mare și frunze uscate culese direct din Cabinetul Curiozităților. Iar la întâlnirea dintre doi pereți cocârjați se găsea, într-un acvariu suspendat și fără pic de apă, un știutor ciocan pneumatic. Acesta vibra întotdeauna atunci când Harfista mângâia firele de pescuit ale instrumentului său, bucuros că ascultă sunetul parasferelor ieșit din brațele înmănușate în macrame. De fapt, ciocanul pneumatic se prefăcea mai dihai ca un cerșetor, fiindcă era paralizat la șira spinării din copilărie, fiind sătul peste poate de parasferele Harfistei, de care, însă, nu se putea lipsi, fiindcă altfel ar fi murit de plictiseală. Până într-o zi când știutorul ciocan pneumatic suferi un mic accident cerebral, nu fatal, dar nici de lepădat în uitare, dincolo de vreo știință a tămăduirii. Dar din pricina accidentului cerebral, șira spinării i se repară la comandă, ca prin minune. Așa că mai întâi el, ciocanul pneumatic (care nu avea nume de familie și nici vreo poreclă), sări din acvariu sau, mai exact, fu catapultat din acvariu direct în mijlocul canapelei-melc, pe care o răni amarnic, sfârtecându-i până la unul din picioare superbul acoperământ. Apoi ciocanul pneumatic începu să scuipe bucăți din odaie, de pe unde apuca, la nimereală. Pe când Harfista îl privea hipnotizată, domnul (sau mai degrabă domnișorul ciocan) se repezi la grațiosul instrument pe care îl făcu harcea-parcea, cu un fast de criminal profesionist. De Harfistă, oricât ar fi fost de accidentat cerebral, ciocanul pneumatic nu se atinse, fiindcă nu voia să fie criminal obsedat. Dar făcu altceva: îi ținu Harfistei un discurs despre muzică. Nu mai era nevoie de sunete prelucrate și sofisticate, nici de vreo muzicalitate intensă, nu, nu, pe barba tuturor muzicienilor băștinași că nu. Domnișorul ciocan pneumatic rosti cât se poate de limpede: de-acum înainte vreau țiuituri, chiuituri, scrâșnituri. Ana are mere. Mda, aș fi putut relata cum ciocanul pneumatic a ajuns din nou în acvariul său fără pic de apă, agățat între pereți, sau cum Harfista s-a apucat să cânte fără vreun alt instrument decât propriul glas, dar mă opresc, brusc, aici și nu făgăduiesc nicio continuare. În ruptul capului.

Ruxandra CESEREANU

Ruxandra Cesereanu este poetă, prozatoare, eseistă. A publicat 9 cărți de poezie, între care Oceanul Schizoidian (1998, 2006), Veneția cu vene violete. Scrisorile unei curtezane (2002, 2017), Kore-Persefona (2004), Coma (2008), California (pe Someș) – 2014, Scrisoare către un prieten și înapoi către țară (2018, 2019). A publicat 2 cărți experimentale de poezie împreună cu Andrei Codrescu (Submarinul iertat, 2007) și Marius Conkan (Ținutul Celălalt, 2011). A publicat 7 cărți de proză, între care: Tricephalos (2002, 2010), Nebulon (2005), Angelus (2010), Un singur cer deasupra lor (2013, 2015). 10 din cărțile ei de poezie și proză au fost traduse în engleză, italiană, maghiară și bulgară. A publicat 8 cărți de eseu și studii de mentalitate. Ruxandra Cesereanu face parte din stafful Phantasma – Centrul de Cercetare a Imaginarului din Cluj, în cadrul căruia organizează ateliere și tabere de scriere creatoare. Este redactor-șef la revista de cultură Steaua și profesor în cadrul Departamentului de Literatură Comparată, la Facultatea de Litere din Cluj, unde predă cursuri despre tragedia greacă, Shakespeare, mitul lui Don Juan, Ibsen, Cehov, poezie modernă și postmodernă (de la Baudelaire la Ginsberg), literatură și totalitarism, imaginar cinematografic.