Cred că ceea ce trăim astăzi e o edulcorare a adevăratei anarhii, cea de dinainte de al Doilea Război Mondial, când comuniștii/naziștii/anarhiștii erau o prezență vizibilă și constantă în multe țări, inclusiv prin sângeroase atentate teroriste. Nu mai trăim, slavă Domnului, acele vremuri, anarhismul de astăzi nu mai are un fundament ideologic puternic. Anarhismul de astăzi izvorăște mai degrabă, cred eu, dintr-o lipsă de sens și dintr-o nemulțumire profundă față de mersul lumii, față de o nedreptate - percepută ca atotcuprinzătoare. De multe ori mi se pare că e vorba de un strigăt de durere și de ură: să simt că lovesc și eu, că dau acolo câțiva pumni, chit că nu am nicio șansă să câștig lupta și că, probabil, voi sfârși zdrobit.

E și semnul unei dezamăgiri profunde: nici ideologiile, nici religia, nici ascensorul social nu mai funcționează. Pentru mulți doar drogurile mai reprezintă, într-o oarecare măsură, o supapă de defulare. Nu mai am nimic de care să mă agăț, niciun obiectiv care să-și fi păstrat strălucirea așa că, din moment ce nimic nu mai are sens, totul este permis. În condițiile acestea, distrugerea devine o formă legitimă de exprimare.

Fight Club e un foarte bun exemplu, sunt generații întregi care, la un moment dat, s-au regăsit în poveste. Fight Club mi se pare, de altfel, unul din cele mai bune filme pe care le-am văzut. Cât despre formele de manifestare ale acestei gândiri anarhice, cea mai simplă și mai populară este refuzul regulilor conviețuirii în societate: a murdări, a înjura, a distruge, a sparge, a fura, a respinge legile bunului simț (inclusiv respectul față de școală, de autorități, de credinței, partide etc.).

Nu e un anarhism care să creeze tipologii spectaculoase, nu implică gesturi mari (precum atentatele teroriste d'antan), însă e eficient și e foarte răspândit.

Acest ''anarhism soft'' nu are obiective mărețe, nu vrea să schimbe societatea, nu e o nouă religie (așa cum a fost, pentru mulți, comunismul la vremea lui), n-are de obicei o bază ideologică, ceea ce îl face cu atât mai popular într-o societate care se risipește.

Cel mai adesea e vorba, mi se pare, de o rebeliune sterilă care însă poate fi uneori sublimată, prin efort și îndrumare, într-o valoroasă sursă de inspirație pentru forme de creație noi și valoroase. Pentru asta e nevoie să transcezi cumva această supărare, această ură apăsătoare (adesea cât se poate de legitimă, să fim bine înțeleși). Din câte pot să-mi dau seama, acest lucru nu se întâmplă, atunci când se întâmplă, pentru că lumea devine mai puțin nedreaptă sau pentru că situația ta se îmbunătățește într-atât încât să dispară sursa acelei nemulțumiri existențiale, ci pur și simplu pentru că, la un moment dat, te saturi de atâta acreală, de atâta apăsare de care, la drept vorbind, nimeni nu te poate salva. Să declari armistițiu cu tine însuți, chiar conștient că e doar o pauză temporară (bine ar fi să dureze până la sfârșit), e poate maximul la care putem spera.