nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Sic transit gloria mundi...

18 octombrie 2022. Știre: A murit academicianul Eugen Simion. Avea 89 de ani. A fost..., a scris..., a făcut..., a murit. M-am gândit că vor curge râuri de cerneală virtuală, fluvii..., vor lua foc fluxurile de știri. Ei, bine, nu...! Știrea s-a rostogolit firav și s-a pierdut în noianul de alte știri ale zilei, ale lumii, ale timpului în care trăim. Un timp al trăirii care nu ne mai lasă răgaz și pentru mărturisire. Mi-am spus că trebuie să-l găsesc.

Dar nu voi scrie despre academicianul Eugen Simion căruia niciodată nu m-am adresat astfel. Are cine s-o facă. A avut atâția adulatori și deopotrivă, atâția detractori... . Și unii, și alții, vor găsi cuvinte îndelung ticluite. Sau nu. Se pare că nu. Sau nu, deocamdată.

Voi scrie despre omul și profesorul Eugen Simion, așa cum l-am cunoscut. Și atât cât s-a lăsat cunoscut. Pentru că Eugen Simion nu voia să fie cunoscut ca om. Pentru că Eugen Simion nu voia să coboare din turnul său de fildeș, în agora, în cetate, printre oamenii de rând. Voia ca ceilalți să urce la el, să-l caute, să-l cheme, iar el să accepte sau să refuze să coboare. Cu toate acestea, a slujit Cetatea, a ridicat-o și i-a dat strălucire, cum prea puțini au făcut-o, în cele trei sferturi de veac în care s-a încăpățânat să creadă în literatura română și în limba ei zămislitoare, ca nimeni altul, crezând fără odihnă, că doar prin cultură, acest popor tulbure va căpăta certitudini, echilibru, pace, liman.

Pentru mine, o fată care-și dorea să devină profesoară și scriitoare, venită dintr-un sat din Moldova, dintr-o familie de intelectuali de țară, cu o mamă profesoară de română și crescută printre filologi, Eugen Simion... a coborât. A acceptat să fie coordonatorul lucrării mele de licență despre Georgeta Mircea Cancicov și apoi, al tezelor de masterat și de doctorat dedicate scriitoarei Alice Botez. A făcut-o firesc, încântat de alegerile mele, chiar dacă uneori uita cum mă cheamă sau care sunt autoarele alese. Atunci mă simțeam dezamăgită. De altfel, m-am simțit așa, de multe ori de-a lungul colaborării cu profesorul Eugen Simion. Uneori, la cursurile pe care le ținea și care mi se păreau terne, pentru că vorbea liniar, domol, fără a fi un maestru al retoricii, fără a fi histrionic ori spumos, asemenea profesorului Eugen Negrici, de pildă. Alteori, pentru concesiile pe care le făcea unora sau altora, lăsându-se înconjurat de cohorte de masteranzi, de doctoranzi, de colaboratori pe care nu pricepeam cum îi poate valida intelectual și de ce își părăsește turnul de fildeș și pentru ei. Ori atunci când vorbeam despre alegerea mea de a rămâne profesoară la o școală gimnazială din Rahova și pe care profesorul o considera, deși apostolică, totuși o irosire, după cum nu înțelegea în ruptul capului, entuziasmul meu pentru ceea ce fac. Dezamăgită și tristă am fost și când l-am întâlnit ultima dată, atunci când i s-a decernat o distincție de către o universitate privată, într-un context care a făcut ca strălucirea profesorului să pălească puțin. În ochii mei. Și atunci.

Am crescut intelectual, cu imaginea unui Eugen Simion canonic. Intangibil. Imaterial. Asemenea precursorilor săi, încremeniți de posteritate în tomuri și din care învățam citate despre ape care vor seca în albie și despre păduri ori cetăți ori crini. Întâlnindu-l în carne și oase, mi s-a părut la fel. El trăia în lumea lui, nemuritor și rece, suficient sieși, nu emana căldură, nu transmitea, nu împărtășea, nu se dăruia. Era cumva, treaba ta să-l asculți și să-l înțelegi, fără să-l judeci de ce e așa. Mereu elegant, într-un mod inefabil boem, convențional ca un aristocrat englez și totuși cu ceva nelalocul său, cu o tușă franțuzească, părând în același timp cu capul în nori și cu picioarele pe pământ, mereu într-o lume a lui, pe care și-a creat-o cu minuțiozitate decenii de-a rândul, parcă pentru a putea răzbate prin două secole, prin pacea și prin războaiele unei tagme veșnic răvășite de frumusețea și de povara scrisului. A dominat-o și i-a arătat adesea drumul, a fost adesea devorat și adulat, a fost deasupra tuturor și apoi tras în noroi, dar s-a ridicat întotdeauna, pentru că Eugen Simion nu avea nimic teluric în ființa lui. Avea vocația înaltului. Avea o viziune, avea o menire, avea vocația facerii lucrurilor. Le-a urmat, le-a atins, le-a împlinit, strălucind, când a rămas în turn, plătind un preț amar, când a acceptat să coboare. Spre sfârșit, s-a întors în lumea construită de el, pentru el, și acolo va rămâne până la sfârșitul veacurilor.

Îi aud perfect glasul și îi văd silueta de aristocrat venind spre mine spectral, din capătul unui hol întunecat, așa cum se întâmpla când îl așteptam la cursuri, la redacția Caietelor critice, la Academie, la Institutul Călinescu sau oriunde mă chema, pentru a vorbi despre stadiul lucrărilor mele. Uneori întârzia, dar venea de fiecare dată. Și aveam mereu impresia că levitează. Fiecare întâlnire cu el avea ceva marquezian. Am avut o relație liniară și onestă. Și am avut nevoie de mult timp să o înțeleg și să înțeleg de ce e așa. Nu m-am numărat printre acele groupies care râvneau să-i stea în preajmă. De altfel, când l-am cunoscut, timpul lor trecuse. Și notorietatea profesorului scăzuse privită prin prisma de odinioară, iar generația din care făceam parte îl coborâse de pe soclu și își găsise alți idoli.

Îmi amintesc întâlnirile noastre în care se transfigura când vorbea despre "obsedantul deceniu", despre "intelighenția românească", despre Nichita, Preda, Noica, Cioran ori Nae Ionescu, despre diaristică, despre munca și proiectele lui, fără emfază, fără să mă strivească vreo clipă cu toate cele pe care le știa, curios să afle ce am mai descoperit despre scriitoarele mele, fascinat de pașii pe care îi făcusem, citind ceea ce scrisesem și rareori, corectându-mă, fără ca vreodată să mă umilească. Era rece, impasibil și totuși avea mereu o strângere de mână cordială și caldă. Vorbeam despre literatură, dar și despre vreme și vremuri, despre viață, despre vin, despre nepoatele lui care îl cuceriseră deplin. Așteptam un copil, știam că va fi băiat și i-am spus la ce nume mă gândesc. Voiam neapărat un nume slav. Printre ele, "Nichita" și "Vladimir". Îi povesteam cum elevii mei credeau că "Nichita" e "nume de fată", despre cum îmi spuneau de "poeta Nichita Stănescu" și despre complicatul meu discurs de dezambiguizare. Așa am căzut de acord că "Nichita", deși frumos, va crea confuzie. Și a rămas "Vladimir".

Cu toate acestea, simțeam mereu aceeași pregnantă dezamăgire, pentru că profesorul Eugen Simion nu era genul acela de profesor pe care îl voiam eu. Care să ți se dăruiască, să te construiască și pe care să-l iubești. De altfel, nici nu cred că profesorul Eugen Simion voia să fie iubit. Nici adulat. Și nu l-am iubit atunci pe Eugen Simion. Și am rămas dezamăgită, nesimțindu-mă niciodată protejată ori susținută de el. Dar am simțit mereu, iar acum am căpătat certitudinea, că întâlnirea mea cu profesorul Eugen Simion a fost mai presus de toate acestea. A fost o experiență metafizică. Asemenea întâlnirii cu Alice Botez și cu Georgeta Mircea Cancicov. În ziua înmormântării Profesorului, înainte de a intra în capelă, am trecut pe la mormintele scriitoarelor mele, ale noastre și am închis cercul. Am fost din nou împreună. Am fost din nou parte din lumea profesorului Eugen Simion, după cum el este parte din lumea mea. M-am întors în lumea mea și le-am vorbit elevilor mei despre Eugen Simion și i-am învățat să țină un moment de reculegere, pentru că cineva trebuie să-i învețe și cine, dacă nu un profesor?! Le-am promis că le voi mai vorbi despre Eugen Simion de câte ori va fi nevoie. Și va fi.

Știu că profesorul Eugen Simion avea cu asupra de măsură înțelepciunea de a înțelege lumea, încât să treacă la cele veșnice împăcat cu ea. Cred că profesorul Eugen Simion a plecat pentru că trebuia să plece, foarte obosit. Dar mai cred că a pășit dincolo, împăcat cu sine, pentru că așa a trăit. Suficient sieși. Egal cu sine sau poate, cu Lovinescu, cu Vianu, cu Maiorescu ori Călinescu. Se află acum alături de ei, deși, nicicând n-a fost altundeva.

L-am lăsat acolo, în pacea care i se cuvine. Acum îl iubesc și îl înțeleg. Prețuiesc timpul pe care mi l-a dăruit și pe cel pe care ni l-a dăruit, tuturor. E, de fapt, un dar neprețuit. Și înțeleg că, dacă el a avut privilegiul de a-i cunoaște pe Eugen Lovinescu, pe Vianu, pe Călinescu, eu, noi, am avut privilegiul de a-l cunoaște pe el și de a ne duce măcar cu gândul la apele care vor seca în albie..., căci, sic transit gloria mundi...

Alina Karina NIȚU

Doctor în filologie (Universitatea din București), autoare a unor studii monografice despre scriitoarele Alice Botez și Georgeta Mircea Cancicov, profesoară de limba și literatura română la Școala Gimnazială "Mircea Sântimbreanu" din sectorul 5, când și când bloggeriță, autoare a unor cărți încă nescrise, gânditoare a unor lucruri încă nespuse și multe altele trecute, în general, sub tăcere

în același număr