Se întâmpla ceva, se întâmpla. Intrase o boală-n lume fără chip și fără nume, vorba lui Blaga. Mai târziu a primit și un nume. Ne mureau cuvintele, nu doar semenii prin spitale, se scria, parcă, mult mai prost, mai sărac, mai fără viul din carnea literelor. Era un soi de uscăciune în verb, miroasea a iasca repetiției și a șubred, a sunet mort înainte de a-și fi dospit învierea. Trăiam din amintirea cuvintelor puternice, nu din prezența lor scânteietoare. Cuvintele nu pot minți, oricât de bine le-am ști mânui. Devenim doar păpușari de vocabule atunci când în ele nu mai pâlpâie flăcăruia din adânc. Cum s-or fi simțit poeții evrei în robia babiloniană? Ce sclavie teribilă să nu mai poți scrie, să nu mai ajungi să-ți simți gândul cuibărit în piele de cuvânt, să te îneci mestecând la vorbe, ca și cum ai mânca paie, nu pâine. Peste toate, un fel de mâzgă tristă și amintirea timpului în care vorbele țâșneau precum lacrimile, inundând cu șuvoiul lor binefăcător pagina.

Restul e tăcere. Sau pre-tăcere. Că și tăcerea are rosturile și rostirile ei, nu e informă și chaotică, precum pre-tăcerea.

Așa simțeam pe-atunci, în primăvara anului 2020. Începuse pandemia, se iscase nebunia. Stăteam zidiți în case și în noi înșine, ne împresuram cu gardurile de sârmă ghimpată ale știrilor alarmante, ale fricilor de tot soiul. O să-mi iau cuvintele și-o să mi le tac o vreme, mi-am spus, căci nu se poate scrie întreg și adevărat decât atunci când ești întreg și adevărat pe dinăuntru.

Cuvintele însă mi-au fost salvate de-un joc. Sau de-o joacă. Un fel de joacă de-a vacanța, cu Opt motive de-a evada din sistemul acela aproape concentraționar al spaimelor reale și induse, de a întinde mâini de litere și imagini către cei de dincolo de pagina albă de pe ecranul laptopului. Revista Opt motive a început ca o joacă a supraviețuirii gândului viu, în vremuri complicate. Apoi, treptat, a coborât dintre fruntariile realului între nelimitele Ficțiunii și a ieșit din virtual, pentru a-și împleti și o făptură din celuloză.

Orice lucru serios începe cu un joc. Și orice ficțiune poartă în ea greutatea tainică a inelelor realității, de pe mâinile celui care o scrie, trăind-o.