Ce facem noi, creatorii de ficțiune, atunci când realitatea nu ne mai este de ajuns? Ne punem fustița plisată a lui Alice și acolo, în labirintul de idei, începem să deschidem uși.

Vă invit, așadar, să ne imaginăm pentru câteva clipe acea lume. Ce găsim dincolo, atunci când răsucim în yală cheia veche și grea a imaginației? Lumea nouă care se naște, lumea neverosimilă alcătuită din umbre de oameni și locuri e la fel de fascinantă, nu-i așa, ca orice geneză.

Începe suav, cu o închipuire sau cu o speranță. Apoi pășim încet, prevăzători ca nu carecumva să spargem castelul de himere în care tocmai am intrat. Suntem pe tărâmul iluziilor, iar firul magic al poveștii începe să țeasă întâmplări. Din aparentul non sens inițial se naște cea mai frumoasă poveste.

Ficțiunea...

Păpădii în vânt. Baloane de săpun. E lumea noastră în care ne exilăm voluntar pentru că știm, desigur, că aici iluziile noastre capătă cel mai profund sens. Furăm. Uneori o privire, alteori o pălărie fistichie sau știu și eu, poate vreo carte de joc căzută în dizgrația reginei, ajunsă prin cine știe ce întâmplare în vreun sertar din camera bunicii. Călcăm poteci înguste care nu duc aparent nicăieri, dar gândul nostru zefliu și neastâmpărat găsește întotdeauna drumul, oricât de derutant părea la început.

Și când, în fine, ajungem la sfârșit, ieșim prin scorbură cu ochii mijiți, miopi, zâmbind nătâng la cei care ne-au așteptat cu răbdare și speranță.

La mulți ani, Ficțiunea!