Mi-am dat seama de marea păcăleală atunci când, destupat și trezit din lâncezeală, am privit inimioarele pe care le cunoștea cândva toată lumea. Poate că unii dintre voi mai știți la ce mă refer: inimioara străpunsă de săgeată, inimioara sinonimă cu iubirea, tatuată pe atâtea brațe musculoase. Inimioarele care zboară în aer când personajele din desene animate se îmbrățișează. Două semne de întrebare incomplete, unite ușor în diagonală. O imagine falsă, o păcăleală pentru că organul care pompează sângele în pieptul fiecăruia nu arată în felul ăsta. Nici pe departe!

Mi-am dat seama că totul pornea din copilărie. La început ne păcăleau cu basme siropoase, cu animale care prindeau glas, cu binele și răul în înfruntare, cu moși crăciuni, elfi și feți frumoși. Ulterior, când începeam să ne dezmeticim, să scuturăm pâcla basmelor ca să privim lumea reală, ne îndopau cu poezii, cu rimele lor jucăușe care căutau să îndulcească trecerea. Către ce?! Către alte și alte păcăleli. Lecturi obligatorii. Ce a vrut să spună autorul?! Universul lui X și Y, marea operă a lui Z. Metafore, epitete, o hipnoză de masă nesfârșită.

Însă ne-am trezit, am scos capul din mocirla poeziei, a literaturii și-a artei. Am ajuns în lumea nouă. Am luat toate tablourile, toate versurile și paginile scrise vreodată și le-am transpus în fiole din sticlă cu scrisuri mărunte. OVIDIU. PERSISTENȚA MEMORIEI. TOLSTOI. PIETA. Un ser care injectat în fluxul sangvin îți aduce în trup aromă de portocali, valuri înspumate, miros de nucșoară. Artă sub formă de ser, artă sintetizată cu ajutorul chimiei, artă încapsulată care produce senzații în buricele degetelor, în nas, în miezul creierului.

Desigur, mai există disidenți, partizani, luptători care se opun noii lumi. Revista Ficțiunea a ajuns la numărul 100.000! Luptă pentru acele universuri produse de așa-ziși creatori, pentru dreptul de a povesti și a imagina, pentru arta care nu poate fi măsurată, catalogată, sintetizată și încapsulată. Luptă pentru iluzii. Își închipuie că puterea imaginației îi transformă pe oameni în supereroi, că zborul e real, că luna e la o întindere de mână distanță. Sunt nebuni, idealiști, sunt nimic. Nimic mai mult decât copilul care n-a deprins literele, dar care dă pagină după pagină din cartea cu scrisuri și ilustrații și refuză să i se citească pentru că el singur citește și e serios ca arșița ori ca norii de furtună.

Ei scriu cu litere mici pentru ca alții să citească cu majuscule. Scriu nu ca să fie înțeleși, ci ca să povestească. Încropesc, după cortină, coregrafii din cuvinte și sudoare. Pictează cu senzații. Ei, nebunii, disidenții, cred în magie. Sunteți nimic!, le urlu peste fiolele și acele și aparatele mele. Nimic mai mult decât o frunză care cade din înaltul copacului, se chircește pe pământ, putrezește și hrănește solul. Și-apoi o ia de la-nceput.

Îmi pun masca-cochilie peste nas și gură și ies afară, în neant. Am renunțat la aer și la curenți. Am dezmembrat natura bucată cu bucată. Nu mai există acum copaci, iar pământul l-am betonat. Natura nu făcea decât să răspândească boli, să poarte virusuri și bacterii dintr-o parte în alta. Acum trăim cu dioxidul de carbon pe care-l expirăm și pe care masca-cochilie ni-l împinge filtrat înapoi în plămâni. Lumea nouă e fără boli, fără incendii de vegetație, fără cataclisme. Ne-am dat seama că natura e marele dușman și-am acționat la timp.

În lumea nouă, revista Ficțiunea e anacronică. E muntele urcat de sisifi care împing litere și cuvinte, paragrafe și pagini. Ce rost au poveștile?!

Mi-au oferit câteva coloane în revista lor, m-au lăsat să mă expun. Cred că vor să demonstreze că sunt deschiși la minte. Și ce?! Magia nu există. Arta e nimic, iar cuvintele n-au carne. Ce rămâne din ei? Și, apropo, e numărul 100.000 sau 1.000.000?!

Le dedic lor rândurile astea, visătorilor de nimic, de aer și de frunze. Cârpitorilor de memorie, păstrători sau cum le-o zice.