Revistă print și online

Ce fac scriitorii în vremea pandemiei?

Virusul COVID-19 schimbă modul de viață al oamenilor printr-un nou experiment. S-a impus claustrarea la domiciliu într-un timp scurt, fără pregătire, cum se întâmplă pentru prevenirea unor calamități, cutremure, inundații etc. În câteva ore ne-am adaptat noilor reguli, făcând provizii ca în timp de război și transferându-ne în spațiul virtual. Aparent, viața își încetinește ritmul și restructurează relațiile interumane. Virusul sufocă plămânii, dar favorizează, paradoxal, însănătoșirea planetei. Specialiștii spun că după reluarea vieții sociale va exista o tendință spre de-globalizare. Până atunci, oamenii se închid în case și își trăiesc experiența personală.

Ce înseamnă izolarea pentru tine și cum o trăiești? Modifică ceva în ființa umană izolarea de ceilalți?

Lia Faur


Alina PURCARU 


Cu mult mai bine

Mie îmi e cu mult mai bine decât foarte multor semeni, pentru care zilele astea înseamnă îngrijorare, claustrare, durere. Nu sunt bolnavă, nu sunt închisă în casă cu oameni ostili, nimeni în jurul meu nu e violent, nimeni în jur furios, suferind cronic sau bolnav. Stau în același spațiu cu oameni pe care îi iubesc și care mă iubesc și, dincolo de alarma de a ieși, la un moment dat, după pâine sau frunze verzi, nu vrem să ne lăsăm purtați  de grijile negre. Care există, desigur, numai că ale altora sunt cu mult mai mari, și mai urgente, și mai apăsătoare decât ale noastre. Mă gândesc cum e acum să fii părinte singur cu un copil mic sau femeie închisă în casă cu un partner abuzator, sau bătrân însingurat, cu probleme care pentru cei mai mulți dintre noi nu există. Sau să fii despărțit/ă, pe termen nelimit, de cineva drag și să nu ai de niciunele. Sau să fii pe stradă, să muncești pe stradă, să nu ai un adăpost în care să stai. Grijile noastre, pe care le lăsăm să iasă la lumină seara, după ce mâncăm, sunt din altă categorie. E un noroc pentru care mă simt în fiecare clipă recunoscătoare și nu contează cât de clișeistic sună. 

Eu sunt bine. Când pot, lucrez; și când mă copleșesc alte stări, nu trag de mine. Citesc, fac curat și fac mâncare mult mai intens decât înainte. E obositor, dar îmi face și plăcere. Fac teme cu fetița mea și uneori ne pierdem amândouă răbdarea, pentru că în mod normal nu facem asta și pentru că nu mi-am activat niciodată talentele pedagogice. Nu cred că am așa ceva, dar perseverez. Încerc să o fac cu calm. Încerc să-i transmit calm, iubire și siguranță. Dacă reușesc, încerc să nu mă mai plîng că nu am reușit să lucrez mare lucru și că iar sunt în întârziere cu munca și deadline-urile. 

Simt că nu am timp. Nu știu când m-am trezit și când s-a făcut seară, pentru că, de cele mai multe ori, fac încontinuu câte ceva din categoria teme, muncă, gătit, curat, aprovizionare, citit. Pentru mine, timpul parcă a intrat la apă. Despre plictiseală nici nu poate fi vorba. De exemplu, am citit mult mai puțin ca în alte perioade și filme tot așa am văzut. Câteodată mă scot din priză. Îmi place să dorm. Să mă trezesc fără migrene după niște ore bune de somn e una dintre marile plăceri ale vieții mele și ale acestei perioade. 

De 11 ani lucrez predominant de acasă. Acasă e centrul de unde funcționez cel mai bine, orice aș avea de făcut. Dacă pentru cei mai mulți e o noutate, pentru mine e definiția confortului și a eficienței. Cu mult mai greu mi-ar fi să mă scoată cineva și să mă pună să mă concentrez între alți, mulți, colegi. Biroul meu e foarte frumos amenajat, cu plante, cristale și mici obiecte care-mi amintesc de câte ceva. Dar adevăratul birou e în pat. Așa a fost mereu. Fac eforturi, mai ales acum, să folosesc biroul-birou, ca să scurtcircuitez continuum-ul ăsta în care suntem cu toții prinși. Nu am scris nimic pentru cărțile mele și proiectele literare rămase deschise. Munca de orice alt fel a fost singura posibilă, atâta cât s-a putut. Poate când o să mă scot cu adevărat din priză, voi găsi măcar pofta de a scrie în jurnal. Acum simt că e important să treacă prin mine realitatea asta nouă și abia apoi să mă gândesc la altceva. 

Mă gândesc la familia mea, la prietenii mei și încerc să cultiv legătura cu fiecare dintre ei. Suntem norocoși să știm că ne gândim unii la alții. Cred că dragostea e cel mai mare dar pe care îl putem primi și da mai departe, orice și oricum ar fi. Nici măcar izolarea nu poate să schimbe asta. 


Andrei CRĂCIUN


Adevărata noastră dimensiune

Eu trăiesc de mulți ani într-o formă ciudată de autoizolare. Pentru că nu mai merg la serviciu de șapte ani, îmi cam fac (făceam) viața cum doream și doream adesea să rămân în casă săptămâni în șir. 

E drept că alteori călătoream mult, pe tot globul pământesc. De fapt, cele mai dese ieșiri din casă erau înspre Aeroportul Otopeni. Îmi lipsesc acele drumuri, e adevărat. Dar sunt mai degrabă antisocial, nu mă deranjează să stau cu mine. Nu asta e problema. 

Am și eu o mamă și un tată, aproape sexagenari, două bunici octogenare și un bunic aproape nonagenar. La ei mă gândesc mai mult. 

Lumea se va schimba și nu se va schimba în bine. Vă aduc aminte ce a urmat în deceniile de după gripa spaniolă: cea mai mare criză economică din istorie, încă un război mondial, Gulagul, Auschwitzul și Hiroshima. Și pe atunci pământul încă avea resurse. 

În afară de asta, acest virus vine să ne arate adevărata noastră dimensiune: suntem muritori și fragili și lacomi și inconștienți. 

Supraviețuitorii însă vor uita repede această lecție, fiindcă istoria lumii, spre deosebire de ce se crede îndeobște, nu este despre memorie, ci despre uitare. Fără uitare chiar n-am mai putea trăi. 


Cristina HERMEZIU


Îmi cresc rădăcinile

Mama China. Untiera mea e made in China. What else?

Mă scoți în lume. Această dulce vorbă politically incorrect.

Vecinii de peste drum. Ea întinde rufe, el spală terasa cu peria. Își trece dosul palmei peste funte, o eternitate. 

Ieri, cineva m-a implorat, în mp, să-i trimit o carte de abia apărută. N-o am nici eu, dar disperarea, urgența rugăminții m-au dat peste cap. 

Rungis e o piață mitică, lângă Paris. Legume, fructe, flori en gros, un fel de plămân al consumismului vegetal și nevegetal al metropolei. Câteva hale frigorifice de la Rungis, hectare întregi, au fost transformate în morgă. 

Toate ședințele din corporații, institute și ministere, din bănci și spitale, din redacții și din agenții, cu ritualul lor de putere codificat, cu power point-uri și grafice sofisticate, cu cântarul lor de performanță, cu apretul importanței absolute. 

Seniorii noștri bat deodată la ochi, au vizibilitate. Au drept de viață. 

A înflorit glicina. Olfactiv, tot cartierul e un borcan de miere. Vizual, toate gardurile își dau în petec. Așa că mă duc la Proust, unde n-ai să vezi nuanțe din astea tari, de parfumerie cu de-a sila. El zice undeva că amintirea flecărelilor cu Mme Swann, la o anumită oră din zi, i-a rămas nu ca împunsătură a inimii, ci ca senzație a spațiului acela de sub umbrela ei, ca sub bolta în ape a unui arc de glicină. E totdeauna mai respirabil când literatura corijează realitatea. 

O să fie un an rodnic, se pregătește o revărsare de rod. Sunt mult mai multe insecte. 

De ce am încă sentimentul că fur timp pentru citit? Culpabilizările sunt ca iedera. 

Olga Tokarczuk. Le livre de Jakob are 1031 de pagini. Sunt foarte aproape de jumătate. Nu mi-a slăbit nici o clipă senzația aceea, ca de drog, îmi închipui, că citesc ceva nemaicitit vreodată. O madlenă, de fapt. Am simțit la fel la primul Orbitor

Blondul meu redevine natural. Un fel de cânepiu, nu chiar dezagreabil. Ne întoarcem la noi înșine fără fasoane. Din aceeași paradigmă cu cad măștile. 

Am lăsat la Iași noul volum de poezii al Marianei Codruț. Îmi pare rău, fiindcă Mariana are o poezie a naturii adânc interiorizată. 

Răspund mult mai ușor și mai cald la mesaje. Mi-e rușine.


Marian COMAN


Sunt scriitor și editor, iar programul meu nu s-a schimbat prea mult de când pandemia de coronavirus a lovit România. Ca editor, lucram de acasă și înainte, așa că sunt obișnuit să nu ies din apartament cu zilele, să-mi administrez proiectele și să țin legătura on-line cu ceilalți colegi din editură.

Ca scriitor, sunt obișnuit să-mi administrez singurătatea și să-mi dozez nevoia de contacte sociale în familie și la telefon. S-a schimbat însă felul în care ne raportăm la viitor. Felul în care ne proiectăm sau, mai degrabă, imposibilitatea de a ne mai proiecta în viitor. Din punctul meu de vedere, "incertitudine" a devenit cuvântul care ne definește acum societatea. Și este din ce în ce mai limpede că, după aceste crize - cea sanitară, urmată de cea economică - lumea va arăta cu totul altfel. Că această perioadă va lăsa urme adânci în țesătura socială, în mentalul individual și în cel colectiv. Iar asta va schimba – în unele locuri radical, în altele ceva mai discret – totul: afaceri, educație, relații personale, artă etc. O pandemie este un război. Iar războaiele au darul să modifice totul în jurul lor. Poate nu ar fi rău să ne gândim, fiecare dintre noi, ce dorim să nu se schimbe și să încercăm să nu devenim mai răi, ci să câștigăm mai multă compasiune, mai multă empatie, mai multă recunoștință pentru alții și, poate, un pic de înțelepciune și cunoaștere. Avem, în fond, mai mult timp pentru asta. Mai mult timp pentru lectură.


Ioana MIRON


În plin proces de shut down

Categoric, da. Și ne referim aici nu la o izolare în scop autoreflexiv, ci la o izolare oarecum brutală, având ca scop supraviețuirea. Sufocarea poate fi transferată dincolo de suferința fizică, poate duce la claustrare. Experimentăm, cumva, trăitul într-un vid imens, social, existențial, uman etc. Cred ca putem extrapola, pentru că în joc e și supraviețuirea spirituală. E clar că foarte multe lucruri nu vor mai fi la fel după această retragere temporară. Izolarea mea o aplanez cu citit, jocuri cu copiii, pian, sprijin on-line pentru prietenii plecați prin Europa, în plin proces de shut down. Tind să cred, și să sper, că la final lucrurile simple vor căpăta proporții colosale, că nu vom mai alerga atât de mult pentru lucruri materiale, că vom citi mai mult, că vom lua geanta pe umăr și vom călători, că vom dansa pe muzica fredonată în gând, că vom face stoc din amintiri prolifice, nu din alimente sau surplus de bunuri. Pe alea le putem dona atâtor oameni. Așa vom crește. Sper să conștientizăm cât de vulnerabili și fragili suntem, nu ne putem susține sau sprijini cumva, nici noi între noi, acum, fizic vorbind. Sper să putem înțelege că nu suntem nici coloana vertebrală a lumii, nici parte din structura de rezistență a planetei. Putem fi striviți foarte ușor, mai repede decât în jocurile video.


Mariana CODRUȚ


Tabloul autoizolării mele

Trăim, e clar pentru toți, timpuri dramatice, nemaitrăite până acum. Față de care gluma sună parcă din ce în ce mai nelalocul ei, deși, desigur, un pic de umor nu strică niciodată. Toate veștile întristează. Să nu uităm că până azi în lumea sublunară sunt mii de morți și sute de mii de infectați cu virusul pe care cineva, nu mai știu unde, l-a numit chiar Satana. Să nu uităm că ieri, pe 25 martie, a murit Paul Goma, cel care ar trebui să aibă un capitol distinct, și nu mic, în cărțile noastre de istorie. Mă îndoiesc că-l va avea prea curând. Chiar dacă în lista personală de Facebook majoritatea prietenilor i-au semnalat dispariția, mă tem că peste numai vreo două zile mai nimeni nu va mai vorbi despre el...

Izolarea, de curând impusă la noi în mod oficial, nu a adus cine știe ce schimbări în viața mea. Trăiesc de mulți ani singură, dintotdeauna am ieșit puțin în lume, dintotdeauna am stat departe de viața literară (și la vârsta asta, mulți scriitori reprezintă pentru mine doar un nume adunat pe o carte, adică nu-i cunosc decât din scris și, nu chiar de demult, din fotografiile și postările de pe Facebook). La ultimul capitol nu e cazul totuși să absolutizez: cercul meu de prieteni vechi, cu care mă întâlneam regulat, cuprinde întâmplător și câțiva scriitori. Îmi lipsesc întâlnirile cu ei, dar acum vorbim foarte des la telefon, deci compensăm cumva absența vederii. Cel mai mult îmi lipsesc însă plimbările lungi, mai bine zis marșurile pe splaiurile Bahluiului – of, la ora asta asaltate de primăvară! –, statul la soare cu o carte sau pur și simplu așa, ca să mă uit la oameni, la copaci, la nori. Dacă mai adaug și faptul că știu trăi și trăiesc de când mă știu foarte modest, că prin urmare nu am nevoie să frecventez mall-urile după diverse cumpărături, am completat tabloul autoizolării mele. În care fac ce făceam și până la pandemie: citesc (mă bucur mult că am primit de curând în dar volumul al VI-lea din Opere Brumaru, poeziile și textele foarte scurte sunt numai bune când nu-mi reușește o concentrare solidă și de lungă durată), ascult muzică, mă uit la filme artistice și documentare. Apoi: mai intru pe Facebook, câteodată reușesc să și scriu câteva rânduri (în ultimele zile, deloc!), țin legătura cu ai mei și – da, tremur și mă rog pentru viața lor. Și pentru viața tuturor, așa cum am învățat de la mama.

Lia FAUR

Poetă, doctor în filologie, profesor la Institutul Limbii Române, București, profesor la Universitatea El Manar, Tunis. Volume de versuri: Exercițiu de striptease (2002), Piele de împrumut (2009), Poeme pentru fluturi bolnavi (2014), Lamé (2014) ș.a. Membră PEN.