Mai întâi, un scurt privilege checking obligatoriu: sigur că a lucra în universitate nu-i chiar cel mai rău lucru din lume. Chiar dacă, după cum știm din Seinfeld și cei mai mulți, din proprie experiență, vorbitul și ținutul de discursuri în public sunt groaza cea mai mare pentru cei mai mulți dintre oameni, moartea clasându-se doar pe locul 2 în topul fricilor contemporane – ceea ce înseamnă, concluziona Jerry, că dacă chiar trebuie să mergi la o înmormântare, e preferabil să fii cel din sicriu și nu cel care trebuie să țină predica (ceea ce rezonează oarecum și cu sentimentele mele când pornesc spre cursuri) –; cu tot acest mare inconvenient, cu stresul său cât se poate de real și legitim, universitatea rămâne neîndoielnic un loc privilegiat pe piața muncii actuale: nu doar pentru cele atât de prețioase (și binemeritate, să nu fiu înțeles greșit) 4 luni de vacanță pe an (sort of înviere, sau, în cazul de față, necesară reapropriere a limbajului și comunicării), dar și pentru că, în principiu cel puțin, tot ce trebuie să faci este să citești și să discuți despre ceea ce te interesează deja, cu niște oameni care, în principiu măcar, te înțeleg și mai și împărtășesc aceleași interese intelectuale – bașca plăcerea și bucuria care, iarăși în principiu măcar, sunt inerente acestui proces de formare, a cărui utilitate individuală și socială ar trebui să fie evidente imediat… Ca să nu mai zic de salariul relativ bunicel, rezonabil; în plus, dacă universitatea e publică, e și relativa siguranță a postului, atât de rară în vremurile noastre de piață a muncii complet dereglementată.

În principiu, ar trebui așadar să fie relativ minunat. Și nu zic că n-ar fi – dar vezi totuși post-scriptum-ul. Ba chiar și în vremurile noastre de pandemie, universitatea își păstrează mirajul său de bastion de privilegii, sau măcar avantaje, putând foarte ușor să-și mute întreaga activitate în online, o șansă de continuitate și salvare de care nu se bucură atât de multe și atât de importante alte sectoare de activitate. 

Dar tocmai despre această uploadare și sublimare a universității în online, pe care a impus-o criza epidemică, aș vrea să vorbesc puțin. Ipoteza mea este că acest proces nu e atât o ruptură în evoluția universității actuale în general, ci mai curând o accelerare și intensificare a unei tendințe deja prezente. Dar că, așa fiind – chiar și ca o simplă alunecare rapidă pe o aceeași direcție pe care ne târam deja – sau poate tocmai de aceea, acest proces pune universitatea – iarăși foarte în genere, dar mai degrabă cea de studii sociale și umaniste – în fața unei dileme și a unei necesare decizii strategice, destinale, existențiale. 

Mai întâi calea dreaptă, salvatoare, să-i zicem, și să o ilustrăm printr-un pasaj din David Foster Wallace. Într-un eseu excelent (ca toate celelalte) din volumul inspirat de eseuri (ca toate celelalte) *Both Flesh and Not*, Wallace reflectează la rolul său de selector și prefațator al unei antologii de proză scurtă americană și conchide că acest rol de filtreur cultural a devenit în lumea noastră un adevărat serviciu public – “professional filtering/winnowing is a type of service that we citizens and consumers now depend on more and more, and in ever-increasing ways, as the quantity of available information and products and art and opinion and choices and all the complications and ramifications thereof expands at roughly the rate of Moore’s Law".

*My point* e că universitatea nu e – sau n-ar trebui să fie – altceva: în condițiile în care toată cunoașterea și știința relevantă a omenirii e disponibilă (sau poate fi foarte ușor făcută disponibilă) gratuit pentru toată lumea și mai există și nenumărate introduceri bune, decente, în mai toate subiectele de interes posibile și în condițiile în care lucrăm, se presupune, cu niște oameni care știu citi, pot înțelege argumentele și ideile principale dintr-un text și mai au și interese în anumite domenii similare ale acestei cunoașteri universale, rolul dascălului nu ar trebui să fie decât cel de a compila liste cu texte și cărți. Cel de a filtra informațiile existente și de a le ordona într-un parcurs de lectură cât mai lămuritor și edificator. Ce sens are aici, în fond, prezența fizică a dascălului sau imperativul originalității – de unde această prezumție necesară că orice dascăl poate rezuma și expune un subiect mai bine decât orice expunere a sa deja tipărită?

Și dacă renunțăm la această prezumție absurdă, ce rol îi rămâne dascălului altul decât cel de a indica introducerile și problematizările cele mai bune ale subiectului respectiv? Eliberarea de prezența fizică în fața clasei, de tot spectacolul alienant și stresant al imposturii asumate (vezi prezumția absurdă de mai sus: profesorul care bate orice bibliotecă) este o posibilitate pe care criza epidemică nu doar că o deschide, ci chiar o impune ca singură soluție de moment: astfel, mutarea cursurilor în online poate facilita această eliberare a universității de doza ei, până acum inerentă, dată fiind scena totuși materială a cursurilor universitare tradiționale, de teatru, impostură, scamatorie, demagogie, paradă.

În online, suntem mult mai aproape de ceea ce universitatea ar trebui să fie și chiar ar putea fi: un pur transfer de cunoaștere – un adevărat proces de comunicare, care formează și edifică subiectul plimbându-l, lacanian, între rafturile a doi semnificanți – între două biblioteci: a cunoașterii universale disponibile la un singur click distanță (google deja socializat, desigur) și rafturile personale de skilluri și informații ale bibliotecii tânărului student. Între rafturile respective, profesorul n-ar trebui să fie mai mult de un bibliotecar/pasator.  

Dar mai există o cale posibilă, pe care, de asemenea, criza o plasează la orizont, o ridică la fileu și pe care are toate șansele să o și impună – poate chiar ca strategie perenă – tocmai pentru că și ea continuă o direcție deja demult antamată. Se știe, în fond, deja, universitatea – ca alte sfere de activitate socială – e de câteva decenii într-un lung proces de restructurare organizațională în numele eficienței și transparenței și croit pe principiile așa-numitului new public management.

Această transformare a universității a făcut ca relativ-minunatul job de dascăl universitar (vezi priviledge check-ul de mai sus) să comporte tot mai mult și un workload pur administrativ și birocratic – de raportare, pontare, evaluare etc. – prin care ceea ce faci efectiv e dublat și, încet-încet, depășit și copleșit de raportarea asupra a ceea ce faci.

Din taxonomia celor 5 tipuri de bullshit jobs a lui David Graeber (însăși categoria și fenomenul în genere de *bullshit jobs* fiind un efect, în mare, al reformei administrative și organizaționale după ideologia new public management), activitatea universitarilor a ajuns să se încadreze tot mai mult în categoria bifeurilor de căsuțe [box tickers], când nu au șansa de a o suplimenta cu rubrica de șefuleți [taskmasters] (desigur, în etajele ei de conducere). Dar această încadrare a joburilor universitare printre tipurile recente de bullshit jobs lasă deoparte un aspect important, și anume că universitatea este oarecum și metainstituția, canalul de formare și condiția de actare a tuturor celor 5 categorii de bullshit jobs.

Logic, oarecum, acolo unde slujba pentru care te pregătești nu prea are vreo valoare sau utilitate socială palpabilă – vezi din nou PS-ul – maschezi această lipsă de sens și de utilitate printr-un surplus de diplome, studii și competențe. Și acolo unde munca efectivă nu are nici o productivitate și nici un efect pozitiv concret și palpabil, pontarea și cuantificarea ei la secundă devin unica ei dovadă de existență și, deci, de legitimitate.  

Or, din această perspectivă, soluția temporară de trecere în online a universității nu face, și ea, decât să ducă mai departe dar și să accelereze acest proces: cu precizarea că acum munca de (auto)raportare și (auto)supraveghere nu mai dublează din exterior procesul propriu-zis de predare, ci e încorporată în el, ba chiar îl face posibil: canalul de supraveghere este de-acum unul și același cu canalul de transmitere a informației și ambele sunt acum perfect integrate coordonatelor intime ale spațiului domestic.

Cumva ironic, universitatea s-a pliat atât de mult pe criteriile și exigențele pieței muncii – căci vezi PS-ul – încât a ajuns să împrumute din cele mai noi invenții sadice ale acesteia – supravegherea permanentă și contorizarea automată, la secundă, a muncii depuse a angajatului, ceea ce, în fond, lucrătorii în online deja experimentau în mod tradițional (am scris despre acest aspect al muncii de freelancer aici - Free slave labor).

Uploadarea în online a universității nu face astfel decât să adapteze munca universitarului la rigorile alienante ale muncii deja existente în online. Ce rezultă poate fi un new public management pe steroizi – o birocratizare pe motor *google*, permanentizată și integrată de-acum spațiului imediat domestic. Granted, încă fără precaritatea aferentă a condiției de freelancer și lucrător în rețea – fără plata la oră, la secundă, și abandonul lucrătorului în restul timpului său. Dar, cine știe, dacă raportarea, pontarea și evaluarea devin acum atot-transparente, în timp real și exacte la secundă, de ce nu s-ar impune și aici principiul atât de fair al lui plătim fix pentru cât se muncește. Cum se produce și reproduce forța respectivă de muncă, e problema timpului ei "liber", offline. Și, oricum, trebuie raportat. Nu-i vorba că n-ar fi atâtea privilegii din care se poate liniștit tăia…

Post-scriptum: Dar eu nu lucrez tocmai la universitate. Sau, mai exact, deși instituția în care activez e cât se poate de reală și chiar venerabilă în multe din secțiile sale – medicina și farmacia tradiționale – eu, deși aparent predau, țin cursuri și seminarii, nu sunt tocmai un universitar. Pentru simplul motiv că predau ceva ce nu există, la secții numite de "comunicare și relații publice" (*soon to be relabelled*: "comunicare și media emergente" – i.e. cursuri de facebook și youtube) și, mai nou, la "studii de securitate" (nivel licență!) Adică ceva ce, în mod normal și într-o lume cât de cât decentă și rezonabilă, n-ar avea ce căuta în universitate, căci, în fond, nu există vreo cunoaștere teoretică sau practică, necesară și prealabilă, și care să poate fi transmisă în cadru universitar, pentru aceste joburi. Dar ceva care – ca multe alte secții similare nou apărute: resurse umane, business, management etc. – a apărut în universitate, evacuând secții mai tradiționale precum științe sociale, filozofie, istorie, dar chiar și științe politice – în numele plierii obligatorii a universității pe cerințele pieței.

Dacă piața muncii cere numai creativi de publicitate, agenți de PR, sau, mai nou, numai polițiști, jandarmi, paznici și securiști – foarte bine, noi le vom da diplomele aferente, îi vom grada după merite și competențe și le vom certifica abilitățile teoretice într-o teorie și știință ce nu există, dar pe care le putem inventa ad hoc, lăbărțând ceva ce poate fi spus și explicat în maxim o oră, două, în ceea ce are relevant (dacă are așa ceva), pe durata și întinderea a trei ani și a zeci de discipline și examene.

Ca să fii agent de PR sau publicitate – căci pentru agent de pază și securitate nu-ți trebuie nici atât, doar un cinism oportunist gata oricând să se plieze pe nonsensul lumii și care, constatând lucid nedreptatea ireductibilă a acesteia, să fie pregătit să intre în rândurile celor care o administrează, nu a celor mulți care o suferă –, ca să fii PR-ist sau publicitar, cum ziceam, nu trebuie decât să știi să te exprimi cât de cât corect în română (ceea ce oricum nu predăm) și să fii cât de cât inteligent și creativ (ceea ce din nou nu predăm, și nici nu văd cum poate fi învățat așa ceva decât tot pe căile bătătorite ale științelor sociale, artelor, literaturii și filosofiei tradiționale – specializări însă atât de nevandabile astăzi); o inteligență și o creativitate nu însă atât de mari încât să te facă să realizezi totuși inutilitatea socială, de nu chiar caracterul socialmente dăunător al profesiei pentru care atât de senin te pregătești.

Iată de ce, în aceste condiții particulare de pseudo-universitar, dar care îmi pare că aproximează tot mai mult un destin comun, general, al facultăților umaniste, deliciile universitare – cum spuneam mai sus: să citești și vorbești despre ce-ți place cu oameni care știu citi, împărtășesc aceleași interese și au doar nevoie de o mică îndrumare în bibliografie – se transformă aici în supliciu curat, ce îți impune să perorezi la nesfârșit despre ceva ce nu există cuiva care nu e interesat și care, oricum, nu are ce face cu așa ceva. 

Iar din această perspectivă ceva mai concretă și în aceste condiții de teatru al absurdului și al supliciului instituționalizat, mutarea universității în online, cu tot cu cele două direcții și posibilități opuse de evoluție pe care le deschide, mărturisesc că are (oarecum surprinzător) mai curând un efect – cumulat – pozitiv, benefic. Chit că nu folosesc decât canalul audio – sau poate tocmai de aceea – în cursurile mele online, descopăr că gesticulez cu mult mai multă convingere în fața laptopului decât în fața unei clase indiferente de agenți viitori ai nedreptății de mâine. Măcar nu mă vede nimeni, în trening și în bucătărie, cum pun din greu umărul la ideologia și dominația existente, antrenând PR-ii și bătăușii opresiunii ce vine. Nimeni, desigur, cu excepția întregului world wide web. Dar de el cine se mai jenează?