Despre scriitorul Paul Georgescu se vorbește foarte puțin în ultima vreme. Nici una dintre cărțile sale nu a fost reeditată, după știința mea, în perioada postdecembristă, iar numele autorului este menționat destul de rar în articole sau în studii critice. Ce-i drept, e pomenit din când și când în paginile memorialistice ale unor confrați scriitori (Ștefan Agopian, Ion Simuț), în schimbul epistolar dintre Matei Călinescu și Ion Vianu (Amintiri în dialog) sau, mai recent, într-o remarcabilă suită de articole (încadrabile genului critifiction), marca Bogdan-Alexandru Stănescu (Kir Pavel. Portretul unui scriitor român).

În însemnările celor care l-au cunoscut dăm peste numeroase detalii în măsură să întregească portretul, în esență incongruent, al unui individ complex, contradictoriu, ironic, lucid până la cinism, de o inteligență vie și de o erudiție năucitoare. După Ștefan Agopian, de pildă, Paul Georgescu "era un comunist credincios până la fanatism doctrinei marxist-leniniste, cu nuanțe troțkiste, dar dublat de un om cu un extraordinar simț al valorii", în vreme ce Matei Călinescu – deși nu-și ascunde antipatia față de fostul său profesor – recunoaște că nu avem, nicidecum, de-a face cu un caz simplu, ușor de introdus în scheme maniheiste. Deși fanatic și cinic, "de-o inteligență capabilă să se pună în serviciul prostiei celei mai dogmatice și brutale și totuși să-i supraviețuiască", câtă vreme a predat la Facultatea de Litere, criticul "dogmatic" nu se dădea în lături să le împrumute studenților cărți interzise, care erau, cum știm prea bine, marfă de contrabandă în acei ani (e vorba de anii ’50); Arghezi, Bacovia, Blaga și mulți alții numărându-se printre preferații săi, Paul Georgescu nu ezita să vorbească despre cărțile lor și să le împrumute studenților, riscând să fie denunțat pentru propagarea "literaturii putrede". În acest caz "extraordinarul simț al valorii" prevala, desigur, asupra oricăror imperative contextuale. 

Una peste alta, oricâte dubii morale ar putea stârni personalitatea omului, despre prozatorul Paul Georgescu – la fel ca în cazul lui Eugen Barbu, de pildă – e necesar, cred, să se vorbească din când în când, dacă nu chiar să se scrie cu "aplicațiune".

Literatura română nu se află în postura de a-și permite să treacă "la index" numele unor scriitori cu adevărat interesanți pe considerente rigid-etice (o astfel de inflexibilitate, vădind, în fond, același gen de prejudecăți care funcționau în trecutul nu foarte îndepărtat). Și, la urma urmelor, nici alte literaturi cu tradiții consolidate, care poate și-ar permite un asemenea gest, nu se grăbesc să îl facă (în Franța de notorietate este, din acest punct de vedere, cazul lui Louis-Ferdinand Céline). 

Mi-au venit în minte toate aceste lucruri pentru că am recitit zilele trecute Solstițiu turlburat (1982), una dintre cele câteva cărți ale autorului care – chiar la o selecție extrem de exigentă – reușesc, cred, să treacă cu brio proba timpului. Ludic, parodic, poate cam prolix pe alocuri, romanul rescrie, cu vervă caragialescă, episoade din opere canonice ale literaturii române (de la naivul roman postpașoptist al lui Filimon la Viața la țară, Tănase Scatiu sau Enigma Otiliei).

Procedeul în sine ar putea să ne pară astăzi destul de obișnuit, dar la începutul anilor ’80 ai secolului XX, experimentarea unor formule "livrești" abia începuse să fie en vogue. De altfel, în cartea de convorbiri cu Florin Mugur, Paul Georgescu se referă – cu știuta-i malițiozitate – la acest aspect, semnalând o subită schimbare de ton în comentariile recenzenților:

"Acum zece ani mi se spunea «livresc» pe un ton acuzator. Acum, tonul e admirativ. Ca și când ar fi vreun defect sau vreun merit al cuiva să fie astfel".

Ceea ce se observă însă la o lectură – oricât de grăbită – a romanului este faptul că avem de-a face nu neapărat cu un text "livresc" în sensul îndeobște acceptat al cuvântului, ci cu un experiment ce vădește mai degrabă voluptatea (manieristă) a aranjării lucrurilor după culori și forme, volume și texturi, într-o elaborată scenografie, cel puțin la fel de importantă pentru "regizor" ca scenariul în sine, presărat cu replici spirituale și cu amuzante indicații scenice.

Grăitoare, din această perspectivă, mi se par mai cu seamă scenele "de atmosferă", digresiunile cu dichis ce ne poartă prin "râpele repezi în ocru și siniliu ale lunarei Dobroge", pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui următor, când "imperiul de halviță și tutun" își întindea tentaculele "la o zvârlitură de băț, peste apele galbene ale marelui fluviu", iar Buluc Pașa și Satîr Pașa și Pișicheroglu general făceau încă legea în Valahia. 

În astfel de secvențe trecutul și prezentul se amestecă, timpul măsurat de ceasornic este abolit, clipa se dilată periculos, concentrând, ca-n ermetice globuri de cristal, câte-o imagine-emblemă. Vremile de demult, dospind de "zâzanie coclită […] sânge, spaime și scârbă" sunt resuscitate într-o elaborată reprezentație cu decoruri, costume, efecte de lumină și sunet – pe scurt – tot tacâmul:

"Letopisețele și hrisoavele cu buche înflorată foșgăie de comploate în halat și cipici, mesageri în meși și șalvari verzi, boieri cu cucă mare cât un cozonac moldovenesc puind barbă lângă barbă, împletind ițe fumegoase, pufăind din narghilé tăinuiri vinovate cu aburi roșii, de sânge, cocoane muiate în mătăsării liliachii picurând otrăvuri repezi în prag de noapte, […] un popor de mesageri ducând și aducând țidule piezișe, iar între firele lipicios otrăvite ale paianjenișului subțire se aținteau doi vulturi imperiali cu clonț de fier și ochi de rubini, iar dincolo de Dunărea galbenă și leneșă harăpimea toată călare pe cămile cocoșate și cu maimuțe în spinare". 

Se observă, în astfel de pasaje, nu numai intuiția fără greș a prozatorului când vine vorba de a scormoni la rădăcinile "răului" colectiv care ne bântuie de secole, ci mai cu seamă o manieră strict personală de a proceda, definitorie mai curând pentru artele vizuale (și, poate, uneori pentru poezie): discursul verbal pare – în ciuda luxurianței sale baroce – o clipă suspendat, permițând un soi de condensare iconică a verbalului. Prin filtrul respectivului punctum (ca să împrumut terminologia lui Barthes din studiul său despre fotografie), ansamblul se redimensionează, căpătând aspectul unui tablou, sau – mai des – al unui decor-butaforie. Nu-mi pare lipsită de semnificație, dintr-o asemenea perspectivă, nici menționarea vulturului bicefal din paragraful citat – ingenioasă și, deopotrivă, transparentă mise-en-abîme –, după cum nu mai pare atât de curioasă nici insistența aproape maniacală a scriitorului asupra culorilor, atenția acordată cromaticii în mai toate descrierile sale (fie că vorbim despre costume, peisaje sau naturi statice).

Este greu de înțeles de ce majoritatea criticilor care au scris despre proza lui Paul Georgescu, deși au sesizat – just – verva deconstruirii tandru-ironice ori echivoc-parodice a unor modele romanești omologate, nu au remarcat că jocul acesta – departe de a se limita la o savuroasă comedie a literaturii – este inseparabil de jocul celălalt, cu urmele trecutului și, câteodată, nici de cele – mai tulburi – ale ideologiilor. În țesătură "pânzelor" lui Paul Georgescu ironia se împletește firesc cu fantezia, iar desenul umbrelor echivoce (resuscitate, închipuite, mistificate), capătă, la gura sobei, – și sub semnul tutelar al focului – ceva din magia mișcării pieselor colorate la rotirea unui caleidoscop.

Nesmintit, "Kir Pavel" este nu doar unul dintre cei mai redutabili ironiști postbelici, ci și un foarte înzestrat "colorist".