În ultimele zile m-am tot gândit ce îmi lipsește cel mai mult în această perioadă, dincolo de bucuria de a face planuri de viitor, de a hoinări pe străzi și de a savura o cafea la o terasă însorită. Cel mai tare mi se strânge inima când văd cum s-au golit sălile de spectacol, cât de puternic avariată este lumea teatrului, în ciuda bunăvoinței cu care mari teatre și companii celebre din lume ne oferă online reprezentații pe care poate nu am fi avut prilejul să le vedem în condiții normale, dată fiind distanța sau lipsa de accesibilitate materială a unora dintre ele. Pentru toate aceste lipsuri erau festivalurile care ne ofereau în concentrație mare must see-urile scenei europene și internaționale.

Teatrul este o artă a efemerului, captările video nu au cum să redea momentul de emoție pură, pe care doar memoria afectivă, retina îndrăgostită o păstrează în intimitatea ei egoistă, dar îl pot conserva, îi pot da dreptul la supraviețuire. Am recitit recent un text de teatru care a stat la baza unui spectacol pe care l-am văzut, acum doi ani, pe scena festivalului sibian: Médée, poème enragé de Jean-René Lemoine. Mi-a rămas în suflet spectacolul, iar în ultima vreme textele marilor tragedii antice rezonează altfel în mine și simt o nevoie imperioasă de a mă retrage în lumea ficțiunii pentru a fugi de tragediile timpurilor moderne, tragedii fără zei și fără catharsis. Despre o asemenea tragedie este și textul pe care încerc să-l scriu acum, o reinterpretare modernă a sursei antice. 

Rescrierea materialului textual al miturilor, al marilor tragedii antice este o practică recurentă în literatura contemporană, dar și în artă, care malaxează acest fond primordial, aplicându-i o grilă semantică potrivită receptării moderne. De cele mai multe ori noile interpretări ies de sub incidența unui fatalism divin, accentul, scriitura sondând mai degrabă interioritatea personajelor, eroii tragici animați de lupta dintre pasiune și datorie, mânuiți de cinismul unor zei cruzi, asemenea unor păpuși lipsite de voință proprie, nobili și sublimi în sacrificiul lor nu mai pot supraviețui unei modernități desacralizate, în lipsă de repere. Frumusețea suferinței tragice nu se mai mulează pe cerințele verosimilității actuale, eroismul, sacrificiul de sine în numele unor instanțe superioare, divine, spirituale sau etice devin derizorii, subiect de studiu literar, dar nu mai pot da consistență, substanță personajelor moderne. Astfel, rescrierea, readaptarea, recalibrarea materialului antic și clasic devine o exigență firească a scrisului contemporan. Mitul, tragedia, eroii tragici nu mai sunt pentru sensibilitatea modernă decât noțiuni vidate de sens, abstractizări mistificatoare ale unor pulsații firești, de ordin psihologic. Detabuizarea, desacralizarea mitului și a eroului tragic nu semnifică banalizarea sau vulgarizarea acestora, ci racordarea la sensibilitatea actuală, la psihologia și analiza chirurgicală, laparoscopică, a dereglărilor produse în individ de nevoile fiziologice, de slăbiciunile inimii și ale cărnii, fără nici o tendință purificatoare, ci doar de cauterizare a plăgii, de identificare a unor cauze care ies din determinismul exterior al fatalismului tragic. 

Eroii tragici s-au transformat în concepte psihologice, într-un cumul de complexe în care se sudează principiile unei multiplicări a obsesiilor și pasiunilor care nu mai sunt tributare unui model unic, ci reprezintă mai degrabă o sumă a acestora. Așa cum puritatea genurilor nu mai este o garanție a unei literaturi moderne, care nu mai poate rămâne ancorată în perimetre fixe, rigide, canavaua personajului mitic antic/clasic este prea strâmtă pentru complexitatea psihologică a individului modern, iar raportările acestuia la instanțe exterioare propriei sensibilități au devenit superflue. Antigona, Fedra, Electra, Oedip nu mai reprezintă o unicitate, un concept pur, ermetic, ci o multiplicitate a unor influențe, uneori contradictorii, care se anihilează sau se potențează, regăsindu-se în același individ, în dozaje diferite. Privită din această perspectivă, Medeea nu mai este doar o entitate literară, un concept vid, ci devine palpabilă, capătă contururi și densități noi, specifice complexității moderne. Medeea se umanizează, coboară de pe piedestalul vinei tragice, își caută explicații și justificări, se lamentează cu furie, acuză și se răzbună, se umanizează, devine o imagine a unei feminități delăsate, supuse determinismului social, familial, dar și al celui interior, al propriei labilități. 

Medeea celor de la NFA International Arts and Culture reia titlul original al modelului literar al lui Jean-René Lemoine, Médée, poème enragé (Medea, Written in Rage), și devine poate unul dintre cele mai sensibile și mai puternice monologuri ale literaturii contemporane, scris în stare de alertă, de urgență. Traducerea versiunii engleze, precum și montarea aparțin lui Neil Bartlet, iar dansatorul și actorul François Testory realizează un performance tulburător, halucinant, o incursiune în abisurile genezei unei crime. Lemoine însuși a interpretat-o pe Medeea într-o montare anterioară, dar montarea actuală insistă pe artificiul unei identități masculin/feminin incerte și ne pune în față unei Medee androgine, care vine să ne spună povestea ei, insistând și pe acea parte nevăzută, a unor detalii suplimentare, din culisele poveștii sale. Monologul spune povestea ei, aduce lumină asupra actelor sale într-un text ce propune o desfășurare tripartită, Geneza, Exilul și Întoarcerea, fără intenții moralizatoare, abrupt, oscilând între abjecție și sublim. Medeea îi aparține lui Iason până în mormânt, îl iubește până la limita infanticidului, iar povestea destinului său este o suită tragică de crime și evadări, de iubire și exil. Discursul scenic al lui Testory se mulează perfect pe ambiguitățile și ezitările, pe zonele de întuneric și de umbră ale Medeei, modulațiile vocii sale, ale unei dicții perfecte, mișcările corpului său în lumină sau în penumbră îi ritmează logoreea și conferă cursivitate narării scenice. Reprezentația scenică pune în valoare, cu puține mijloace de teatralizare, o atmosferă hipnotică, spectrală, un cadru apăsător, aproape malefic, pe care evoluează Testory, acompaniat live de un muzician, Phil Von, a cărui creație sonoră este indisociabilă de discursul furios al Medeei, dar și de tratamentul aplicat luminilor pe scenă. Dispozitivul sonor, format fie din linii melodice din repertoriul englez, italian și francez, fie din efecte sonore expresive, dramatice este un acompaniament al discursului monologic pe care îl potențează, îl distorsionează, îl acutizează, îl deformează pe alocuri, cu efecte de dublaj potențator al forței de sugestie a auto-pledoariei Medeei. 

Totul se petrece pe o scenă vidă, total obscură. Atât spațiul scenic cât și cel public sunt protejate de tenebre printr-o perdea de fum, iar performanța lui Testory capătă contururile unei estetici de dincolo de realitatea concretă, dintr-un tărâm al umbrelor, al expierii eterne. Singurul efect major al spectaculosului scenic este conferit de costumul actorului, de acea rochie-togă-pelerină care urmărește, învăluie, dezvăluie, contorsionează și protejează frământările, convulsiile nervoase, spasmele corpului actorului. Este o a doua piele, un accesoriu care are propria sa materialitate, propria sa identitate scenică. De asemenea mâinile, de o expresivitate accentuată, care dansează, mângâie, acuză, o protejează, da o și expun privirilor noastre avide. One-person-show-ul lui Testory aparține unui discurs al urgenței, Medeea trebuie să își spună, să ne spună povestea ei, fără tendințe confesive, ci mai degrabă sub forma unei imprecații nervoase, a unei nevoi de a scoate totul afară, narare care privilegiază salturile discursive, sugestiv dublate de efectele sonore de fast forward, de distorsionările, ezitările și accentele pe care o implică discursul raportat, chiar de subiect în acest caz. Singurul principiu discursiv ordonator este cel al necesității amintirii, al nevoii de a spune, de a da afară această poveste greu de contenit. 

I remember este un indiciu modelator al frazei care apare deseori în monologul Medeei, iar salturile lirice vorbesc despre orbirea prin iubire, despre ireversibilitatea trădării, despre statutul de străină. Subiectivitatea povestirii la persoana întâi privilegiază pozele manierate și prețioase, fraza este când violentă, aspră, când devine plângăcioasă, cerșește dacă nu iertarea, măcar compasiunea, mila noastră, I’m not guilty. Life is punishment enough. O feminitate explozivă, o sinceritate abruptă, noduroasă, sinuoasă, care aduce în subtext nu ideea unor justificări, nu ideea salvării, ci prezintă, fără rețineri și pudoare, posibilele cauze ale actelor sale: prezența unui tată violent, posesiv, abuziv, al unui frate incestuos și a unui soț obsedat de fetișuri sexuale. Aluziile sexuale, vocabulele licențioase sunt prezente, nude și necosmetizate, primesc în discursul ei forță și brutalitate, par a fi singurul mod de a lupta contra disperării și a vinei. Intarsiile unor itemi moderni din vorbirea curentă, păstrarea unor expresii în franceză sau în italiană conferă actualitate discursului și abolesc orice distanță istorică și totul se transformă într-un cânt hipnotic care captivează spectatorul. 

Sper că v-am trezit gustul pentru teatru și poate, în locul serialului obișnuit, în seara aceasta veți căuta printre meandrele Internetului o reprezentație de teatru, pentru a mai detensiona realitatea din spatele ușilor închise.