Într-un fragment din proza autobiografică Eu însumi (1922), Vladimir Maiakovski relatează:

"După-amiază am făcut o poezie. Sau, mai bine zis, niște crâmpeie. Proaste. Nu s-au publicat nicăieri. Era noapte. Bulevardul Sretenski. I-am citit versurile lui Burliuk. Completez: e unul dintre prietenii mei. David s-a oprit. M-a măsurat din cap până-n picioare. A răcnit: «Chiar tu, tu însuți ai scris asta. Ești un poet genial!». Folosirea unui epitet așa măreț și nemeritat m-a bucurat. M-am dedicat complet poeziei. În acea seară, pe neașteptate, am devenit poet".

Nu mult după acest episod, în 1912, Maiakovski intra în gruparea cubofuturistă "Hylaea", întemeiată de prietenul și mentorul său, David Burliuk. 

De origine ucraineană, supranumit "tatăl futurismului rus", excentricul și boemul Burliuk a fost poet, pictor, grafician, teoretician și inițiator al celei mai importante fracțiuni a futurismului rus, cubofuturismul. A redactat și semnat, împreună cu prietenii săi, poeți și artiști, celebrul manifest futurist O palmă dată gustului public (1912), în care se decreta falimentul clasicilor:

"Trecutul e sufocant. Academia și Pușkin – mai de neînțeles decât hieroglifele. Să-i aruncăm pe Pușkin, Dostoievski, Tolstoi ș.a. de pe vaporul contemporaneității". 

În 1902 s-a înscris la Academia Regală de Arte din München, a frecventat și școala privată de arte a lui Anton Ažbe, iar în 1904 a început să studieze în atelierul pictorului Fernand Cormon, la Paris. A fost unul dintre organizatorii societății ruse de artă modernistă "Valetul de caro", care promova fauvismul, neoprimitivismul și cubismul. Din 1911 a devenit coleg cu Maiakovski, la Institutul de Pictură, Sculptură și Arhitectură din Moscova. Ambii se implică în fulminantele spectacole și reprezentații futuriste, motiv pentru care sunt exmatriculați din institut. 

Burliuk a avut o viață lungă (1882-1967), spre deosebire de mulți dintre congenerii săi, animatori ai grupărilor avangardiste: Maiakovski s-a sinucis, Velimir Hlebnikov a murit la aceeași vârstă ca Maiakovski, 36 de ani, rătăcind bolnav prin provincia rusă și încercând să-și publice versurile, Benedikt Livșiț a fost împușcat sub acuzația nefondată de conducere a unei grupări contraravoluționare, Igor Terentiev a stat cinci ani la închisoare, apoi a fost din nou arestat și finalmente împușcat ca "dușman al poporului". Mulți alți artiști avangardiști au sfârșit în Gulag.  

În contextul dezamorsării futurismului de la "centru", din marile orașe, și profitând de turneele sale de promovare a mișcării, organizate în provincia rusă și apoi în Orientul Îndepărtat Rus, în 1920 Burliuk a emigrat împreună cu familia și s-a desprins de realitățile rusești, cel mai probabil presimțind catastrofa. Astfel, a reușit să scape de presiunea constituirii Uniunii Sovietice și a transformărilor dramatice din societatea rusă și din grupurile de artiști din acea perioadă zguduitoare. 

Fiind printre cei mai cunoscuți artiști ai vremii în Rusia, Burliuk a fost întâmpinat cu entuziasm în Japonia (1920-1922), unde a continuat să creeze artă futuristă. A avut o influență notabilă asupra picturii japoneze moderne, iar istoricii de artă îl consideră unul dintre fondatorii futurismului japonez. În cei doi ani petrecuți în Japonia, a pictat aproape trei sute de tablouri cu tematică niponă, iar banii obținuți din vânzarea acestora i-a folosit pentru a lua vaporul spre America. S-a stabilit în 1922 la New York și a avut nevoie de peste douăzeci de ani ca să obțină recunoaștere și stabilitate financiară. Plecarea în Japonia și apoi în America poate fi explicată, pe de o parte, de dorința de a sta departe de evenimentele sumbre din Rusia de după Revoluția din Octombrie și de presiunea puterii, care începuse să-i exploateze și apoi să-i lichideze pe avangardiști, dar și de interesul firesc al unui artist activ de a vedea lumea, de a cuceri noi teritorii. Burliuk era fascinat de călătorii: ajunge și în Australia, iar în anii ’60 revine în Europa, vizitează Cehia, Italia și, temporar, URSS, unde, pe de o parte, este persiflat din cauza idealurilor sale futuriste considerate perimate, la care nu renunțase și pe care le susținea la fel de ostentativ, pe de altă parte îi este interzisă publicarea. 

Burliuk a pictat mii de tablouri (peste 12 000, împrăștiate prin toată lumea), a scris sute de poezii și a obținut recunoașterea în trei țări: Rusia, Japonia și America. Pe lângă calitățile sale artistice, s-a dovedit un vizionar lucid. Într-o poezie sfâșietoare din preajma Primului Război Mondial și de dinainte de Revoluția din Octombrie, vocifera:

"Înjunghiați toți vițeii / Poftele le potoliți / Căsăpiți copacii / Lemn de foc ciopârțiți / Secați ale râurilor ape / De aproape și departe / Deșertați bolțile cerești / Într-un gopac îndârjit / Stingeți toate luminile grăbit / Cu o bucurie limpede/ Goliți bolțile cerești repede, / Popoare sălbăticite ce sunteți!..." (Comandă, 1914)

Să mai spun și că, la prestigioasa editură moscovită Molodaia Gvardia, într-o longevivă colecție dedicată "oamenilor extraordinari", a apărut acum câteva luni o excelentă biografie a lui Burliuk (Давид Бурлюк. Инстинкт эстетического самосохранения/ David Burliuk. Instinctul de autoconservare estetică, Moscova, Molodaia gvardia, 2020, 544 p). Autorul monografiei – scriitorul, cercetătorul și jurnalistul Evgheni Demenok – născut în 1969 în Odessa și trăind în prezent în Praga, a realizat un studiu dens și excelent documentat, cu un discurs convingător, bazat nu numai pe surse literare, ci și pe materiale din arhiva familiei lui Burliuk, multe fiind publicate în premieră. Monografia explică de ce, în ciuda interesului general al cercetătorilor pentru avangarda rusă, Burliuk a rămas o figură mai curând ignorată. Recuperarea lui este imperioasă!