Pe Alexandra am întâlnit-o odată, pe la Biserica Rusă.  Râdea fără să spună nimic și cumva m-am simțit dator să vorbesc, să povestesc ceva, dar cum nu știam nimic despre interlocutoare, am început să bat câmpii, despre lucruri care nu aveau nicio importanță pentru mine. Ea a rămas acolo, îngropată în cuvintele mele, eu am trecut mai departe. Apoi, altădată, am văzut că poartă pantofi de piele întoarsă și că se gândește la stele. Și-a mai fost o întâlnire din care am aflat că e scriitoare. Mai multe nu știu, ce-i drept. Cam asta ar fi. Iar azi, auzind-o că povestește despre Ray Loriga, am rămas lampă! Și eu mă cunosc cu el, l-am întâlnit și la București, mulți poate își aduc aminte. Până la urmă, lumea e mică.

Zenob

1. Draga Alexandra, ce loc din geografia literară ti-ar plăcea azi?

Eram odată la munte și citeam despre mare: mă plimbam prin curte dintr-o parte într-alta, călcam mereu pe furtunul de udat flori și citeam despre Tipasa și Oran în cartea lui Camus. Asta a fost acum mult timp, dar adevărul e că încă simt tot ce spunea el acolo: cu praful și asprimea orașului care stă cu spatele la mare, cu arșița de cuptor și cu pietrele care dogoreau. Are o propoziție scurtă și aparent banală, care mi-a rămas: afară e marea și drumul fierbinte și prăfuit. Cred că eram fericită în vara când am citit cartea și de-asta locurile în care el trăia așa intens s-au lipit de ideea mea de fericire. 

Mai târziu am dat de Istanbulul lui Pamuk și parcă de-acolo eram eu, ajunsesem să cunosc strada Teșvikiye, piața Taksim și cartierele Beyoğlu, Cihangir și Nișantași, podul Galata, Bosforul și tramvaiele ticsiste de oameni gata să-și deschidă umbrelele când încă erau înăuntru, casele de lemn, dărâmăturile, căruțele, vânzătorii ambulanți, pescarii, muzica și toată tristețea care învăluie orașul, și să mi se pară mai ale mele decât orice colț din București, deși n-am ajuns la Istanbul. 

Și pe urmă mai e satul lui Pavese, uneori oferă nume: Greppo, Gaminella, Belbo, alteori ne oferă atribute ale lor, ca lumina aspră sau niște trestii sau un povârniș cu nopali. Ce au locurile lui în comun? E ceva autentic, primitiv, sălbatic în ele, fie că sunt dealuri sau râuri sau păduri sau câte o plajă, de multe ori sunt locuri uitate de lume. Ar mai fi și Barcelona lui Juan Marsé, dar sunt două obstacole – unu: că acolo se întâmplă lucruri prea apăsătoare (în carte, zic) și doi, cunosc deja orașul și nu mai pot să mi-l imaginez așa cum aș vrea, e ca atunci când o carte e ecranizată și tu voiai ca personajele și mediul lor să fie ca în mintea ta, dar filmul îți arată altceva.

2. Povestește-mi o întâlnire memorabilă!

Cred (sigur) că prin 2009 am fost la o dublă lansare de carte: erau doi spanioli (cum îi cuplaseră nu știu, la cât de diferiți sunt) atunci cam necunoscuți, cel puțin nouă, aici: Ray Loriga și Andrés Barba. Au fost primii scriitori mai tineri, așa, pe care i-am văzut de-aproape și am putut să schimb câteva cuvinte cu ei, dându-mă mare că știu spaniola. Le-am pus destul de ușor câte o etichetă după prezentare: Loriga era un fel de Johnny Depp care scria chestii care atrag, iar Barba era scriitorul care merge mereu cu o carte la subraț, să pară mai intelectual decât restul de intelectuali. De ce mi s-a părut importantă întâlnirea cu ei? Pentru că erau și ei la început și, între timp, mi se pare că au reușit binișor amândoi: Barba a luat niște premii și burse prin America, deși următoarele lui cărți nu mi-au plăcut, în schimb am citit Rendición a lui Loriga și mi s-a părut un cu totul alt scriitor, mult mai matur și mai talentat. 

3. Cum arată pantofii din mintea ta?

Sunt niște șlapi, pentru că se poartă vara. Bine, e adevărat că am văzut odată un om lângă Palacio Real când tocmai ningea și el avea o haină lungă de blană și șlapi, dar mie-mi plac pentru că au legătură cu vara. Nu neg că au în ei și mersul enervant-lent-sacadat-târșâit al turistului adormit care abia se mișcă și are mereu un prosop pe umăr, dar dacă au urme de nisip e bine. Cu pantofii nu prea o nimeresc, mereu le-am invidiat pe englezoaice pentru că apăreau de prin toate hotelurile cu pantofii lor încălțați direct pe piele, și treaba asta mie nu-mi iese niciodată, ies doar bășici și piele roșie în cel mai bun caz. Toate femeile se uită la pantofii celorlalte femei de pe stradă, avem noi așa o atracție și eu, de câte ori văd niște balerini turcoaz, nu mă abțin, arăt cu degetul și spun: uite ce frumos are fata asta, de unde sunt? Încă fac asocieri între pantofi și momentele de fericire sau tristețe pe care le-am trăit în timp ce călcam cu ei sau prin ei, dacă sunt o măsură mai mare, dar nu mă mai grăbesc să-i arunc, pentru că momentele astea pot să se întrepătrundă și să se schimbe.