Revistă print și online

Unde te grăbești? II

am tot încercat să aflu 

unde mă grăbesc 

rezultatele nu au fost concludente 

și ar fi tare amuzant să mă grăbesc și către 

un răspuns 

ia-te-ncet, Irina 

mă iau 

dar îi dau pe alții de pe mine 

la mach 7 

poate că asta e o scrisoare plină cu păreri de rău 

poate că e un eseu 

despre uitare 

când tai aerul și-l las să mă taie 

pe picioare 

uit figura 

deșirată sau îndesată 

biscuitică sau amplă 

de lângă mine

figura care se chinuie să țină pasul 

până ajungem la un semafor

știe că respect regulile de circulație mai presus de

regulile uitării mele 

mă prinde în brațele sale 

scurte sau lungi 

firave sau zdrobitoare 

și închide ochii în timp ce-și apropie fața de a mea 

lucru de altfel bun 

(pentru el) 

căci nu poate vedea cum din când în când 

deschid ochii

mi-i îndrept către semafor 

și aștept să-mi fie 

inundați de verde 

nu din vina ta dragule 

oricare dintre dragii mei ai fi

poate că vreau să te uit de când încă exiști 

să te omor cu preaviz 

să te incinerez și să te împrăștii 

în colțuri de trecut găsite 

repederepederepede 

și nu să te îngrop 

în pădurea întunecată 

de care nici cele trei bestii nu se mai ating 

și din tine să se hrănească 

o Rafflesia spurcată 

a cărei putoare să ajungă 

până-n vârful Muntelui Purgatoriu 

dar

dacă te încălzește cu ceva

dacă vă încălzește cu ceva 

am eșuat lamentabil,

domnii minții mele. 

Cuvântul cu V 

am fost un copil fericit, îmi tot spuneam, 

sigură de adevărul acestui enunț

până să-mi dau seama că 

în el 

în pântecele lui de sens 

se găsesc 

doar enunțuri false: 

am fost un copil 

am fost 

am 

am e atât de fals încât 

valoarea lui de adevăr nici măcar nu-i zero 

intră-n numerele negative

și nu mai iese de-acolo 

da’ de ce 

păi, 

din cauza unui cuvânt lipsind.

coardele mele vocale sunt, 

din câte știu,

la fel ca ale celorlalți

și nu am trecut niciodată printr-o operație de

extracție de gânduri 

totuși, cuvântul ăsta, 

cât s-ar fi chinuit, 

nu a vibrat niciodată 

cu timbrul vocii mele 

a murit în implozie 

în zona faringelui 

au existat mereu căi de a-l spune 

fără a-l articula 

mi-ar plăcea

ar fi bine 

mă gândeam să 

dar formele astea 

nu-i pot îmbrăca epiderma

se scufundă în ea 

aleargă năuce 

cu pielea lui în vine 

a-l spune înseamnă a avea 

și înseamnă și a fi 

poate că nu în ordinea asta 

și nu sunt dintre aceia

care nu vor 

să aibă sau să fie 

în ordinea asta sau în alta 

oh

l-am văzut, e puțin mai sus

chiar cuvântul meu 

trebuie să-l prind

și să-i dau drumul 

cuvântului-fluture 

am 

am fost 

am fost un copil 

am fost un copil fericit 

VREAU

scuză-mă că doar am schimbat banii

ți-aș fi dat, zău 

dar nu aș fi avut niciodată în buzunar 

atât cât merită o fată ca tine

știi că ce fac eu e ultima vrăjeală

se vede din privirea ta încețoșată 

care nici nu mă mai lasă să pătrund 

ți-ai închis retina la mine 

se închisese de când am intrat în cazinou, de fapt 

și te-am întrebat cu suferință în glas


unde e baia 

în altă viață aș fi făcut mai multe cu talentul actoricesc 

decât să trag apa în gol 

să se ducă în canalizare 

ca cel puțin 79,9% din mine 

(nu spun 80 ca să nu ating un prag psihologic, știi cum e)

dar altă viață nu mai vine 

pentru că nu-mi vine să o chem 

atât de tare îmi vine să bag la aparate 

să câștig jackpotul 

să te iau cu mine 

și să nu te schimb niciodată. 

Smulsă

Îmi place foarte mult să mă privesc în oglindă. În vitrine, în cioburi de sticlă de pe asfalt, în ochii altora. Și nu neapărat pentru că m-aș crede frumoasă – există o diferență între "a arăta rezonabil" și frumusețe – ci pentru că vreau să văd modul în care chipul mi se schimbă. Îmi place să văd umbrele care prevestesc riduri de expresie, micile încrețituri care vor evolua (degenera?) în "talpa gâștei" – să se vadă, dom’le, că am și râs în viața asta! Să mă uit la alunițele care nu îmi piperau obrazul cu câțiva ani în urmă și la pistruii care s-au strâns treptat într-o constelație neregulată pe piramida nasului meu. Știați că nasul crește, crește, crește? 

Îmi înfig privirile cu disperare în reflexia mea, asta pentru că știu că va sosi negreșit un moment în care voi fi 

smulsă

dezrădăcinată

desțelenită

Și realitatea în care mă reflect iese din țâțâni și se balansează spart către vremuri fără alunițe, fără pistrui și fără talpa gâștei. Către zilele cu piele elastică și oase plastice sub bolovani. Către zilele cu păr ca un mini market: găsiți aici și Cola, și brichete, și apă, și gumă de mestecat! Prețuri mici pentru cumpărători, salarii competitive pentru angajați! Vă plătim cu cincizeci de stropi de putere pe oră, nu găsiți ofertă mai bună nicăieri. Udați-vă gurile atât cât să puteți striga "tocilaro!" și, atunci când puterea vă crește atât cât să umple o canistră, chiar "sper să te spânzuri cu coarda!". 

Sunteți artiști, despre ce vorbim aici!? E datoria voastră să vă gândiți, să creați ceva de valoare – doar n-ați vrea ca replicile voastre să fie... tocite. Menirea voastră e de a sădi sentimente pe o plantație pârjolită. Mai mult decât atât, este aceea de a deveni pereni. Anii vor trece și-i veți uita numele ("Ce e-ntr-un nume?"). Dar ea vă va păstra în memoria elefantină figurile de lut, pe care le puteți îmbrăca atunci când vă smulgeți, de bunăvoie sau nu, de-acum către atunci

(Cred, totuși, că ați face-o de bunăvoie. Că e o smulgere care are loc atunci când vă întrebați "Unde sunt zăpezile de altădată?".)

Realitatea cade încetul cu încetul la loc, ciob cu ciob. Mi se așază din nou (proto)ridurile, alunițele și pistruii pe față. Nasul îmi iese marcat în relief, cu versantul lui abrupt. Vitrina mă arată în toată splendoarea și în tot marșul către bătrânețe. Zăbovesc puțin, apoi o pornesc din loc. 

Tot înainte, sperând că ei s-au înșelat

sperând că voi v-ați înșelat

când mi-au spus

când mi-ați spus

că nimeni nu va plânge atunci când voi muri.

Puls

70

sunt aponderală

dar plutirea mi se scufundă

sub cearșaf

sub prosopul de pe față

încerc să trag cu ochiul

de sub acoperământul lui 

și să văd lumina albă

privirile mele – ocelii unei meduze

66

sporii de întuneric se răspândesc

nu se mai ghicește nimic prin mucegaiul pufos

care sugrumă fotonii

parcă trebuia să faci ceva la moartea luminii

dar nu mai știu ce

54

parcă trebuia să vină cineva la moartea luminii

care n-a murit, ci doar s-a îndepărtat

a fugit la capăt de tunel

dar n-a venit nimeni

sigur a contramandat vizita cu un motiv

a intervenit ceva

40

știam că auzul se duce ultimul

și câtă cruzime e în asta

o pierdem

dar nu m-ați avut niciodată

eu în schimb o să vă am

o să închid ochii

și am să vă zdrobesc între pleoapele

ce nu se vor mai ridica

Irina BALCU

Irina s-a format la și pe lângă Literele bucureștene. Există și o parte întâi în ciclul Unde te grăbești?, dar trebuie să treacă printr-un proces de trunchiere - singura manifestare a cenzorului intern pe care o permite. Și singurul lucru nesupus grabei. Masterandă la Lingvistică, Facultatea de Litere, București.

în același număr