Revistă print și online
Mai întâi ne-a îmbolnăvit COVID-19, desigur. Nu știm să răspundem la cea mai agasantă întrebare: "de unde l-ai luat?". De multe ori ne întrebăm cum de știu alții să răspundă. Pentru noi, doi adulți și doi copii, infectarea cu "virusul vieții" rămâne un mister. Știm sigur că am respectat toate regulile, am purtat mască, am dezinfectat mâinile până la epuizarea epidermei, am restrâns cercul interacțiunilor fizice fără mască la familie și la doar o mână de prieteni (realmente o mână: două familii și atât, în cele șase luni de pandemie). Și, totuși, într-o zi, telefonul a sunat cu anunțul că testul meu a ieșit pozitiv.
Înainte să avem coronavirus, cea mai stresantă întrebare pentru mine era "de unde o să știu când e nevoie să mă testez ca să limitez riscul de a-i infecta pe cei dragi?". Un fel de – "și de unde o să știu când e travaliul adevărat și momentul să plec la spital?" –, pe care îl cunoaște orice mamă din perioada când bebelușul era încă la purtător. Ei bine, în cazul nostru, și la Covid s-a respectat povestea de la travaliu și am cam știut. Nu imediat, dar suficient de repede cât să nu infectăm pe nimeni dintre cei apropiați.
La scurt timp după ce am început să tușesc și am simțit că fac febră, am plecat spre spital să mă testez. Nu cred în coincidențe în vremuri de pandemie și nici în simple răceli netestate și tratate după ureche. Eram conștientă că e posibil ca testul să iasă pozitiv, dar nimic nu te poate pregăti pentru momentul când el chiar iese. Așa că, după ce ne-a îmbolnăvit COVID-19, au început să ne îmbolnăvească gândurile.
Mai întâi cele de vinovăție: oare am dat și altora? Oare i-am îmbolnăvit pe părinții bătrâni și bolnavi? Oare copiii mei au dat celor patru prieteni cu care s-au întâlnit, iar aceștia familiilor lor? Oare am greșit eu cu ceva?
Apoi, a venit frustrarea: de ce m-am îmbolnăvit dacă am respectat toate regulile? Cum te poți feri de asta fără să te închizi în casă pentru tot restul vieții? De ce unii au fost în concedii, la munte și la mare, iar noi am stat doar în curtea noastră și tot ne-am îmbolnăvit?
La urmă, ne-au năpădit gândurile cu adevărat înfricoșătoare: dacă boala se agravează? Dacă ajungem la spital? Dacă trebuie să mă internez și îmi rămân copiii singuri acasă? Dacă murim? Acesta din urmă a ars în creierele și în sufletele noastre zile în șir. Se simțea în fiecare symptom, pe care mintea îl adăuga parșiv bolii, mai degrabă decât îl trăia corpul. Se simțea în fiecare îmbrățișare a copiilor și în fiecare întrebare indirectă care nu pomenea chiar moartea, dar în care moartea era prezentă mereu acolo, în spatele cuvintelor care voiau să pară curajoase.
Cel mai greu ne-a fost psihic în perioada asta. Pentru că realmente, dacă faci (ca noi) o formă medie-ușoară a virusului, simptomele nu sunt ucigătoare. Dar teama permanentă de agravare, nesiguranța, impredictibilitatea, toate astea te pot doborî.
Din fericire, noi am avut norocul de a sta carantinați acasă, nu în spital. Am avut toate manifestările bolii, cu excepția celor specifice formelor grave. Am scăpat de ce era mai rău, dar am trecut prin toate celelalte. De la forme asimptomatice (copilul cel mic), la simptome ușoare (soțul și fiica) și medii, în cazul meu (tuse, febră, oboseală). Dar dincolo de simptome, frica a fost cea care ne-a însoțit constant în toate cele 14 zile de izolare. Pentru toate celelalte am găsit leac. Am făcut febră vreo trei zile la rând, de obicei între 37.8-38.2, cu un maximum de 39.0, dar am tratat-o cu Paracetamol sau Algocalmin când chiar refuza să scadă. Am tușit sec mult, dar pentru asta am luat Tusin și antibiotic. Am avut uneori dureri în gât, pe care le-am convins să treacă folosind Strepsils sau Vitamina C. Nasul, gâtul și gura mi-au fost foarte uscate, cu o senzație ciudată că oricâtă apă aș fi băut, tot uscat simțeam în gură, ca în "Balada bătrânului marinar" a lui Coleridge.
Mi-am pierdut gustul și mirosul după vreo săptămână, ceea ce a fost destul de ciudat pentru că îmi era foame, dar nimic din ce mâncam nu mi se părea bun.
De departe însă cel mai chinuitor simptom pe care l-am avut noi, adulții, și îngrijorător, pentru că ne tot întrebam dacă o fi din cauză că ne sunt afectați plămânii, a fost oboseala. O oboseală ciudată, permanentă, ca o stare de slăbiciune în corp, care ne-a transformat aproape în legume zile de-a rândul.
Per total, simptomele noastre au fost ușoare (spre medii, în cazul meu), ceea ce ne-a și permis să alegem statul acasă în detrimentul spitalului. Am vrut să oferim corpurilor noastre, dar, mai ales, minților noastre terifiate de boală, confortul de a se simți în siguranța mediului familial. Am vrut să facem seri de film cu copiii în brațe, în loc de seri de plâns cu ei în spital. Am vrut să nu ne fie spitalizarea o traumă adăugată bolii, care și-așa lasă urme pe care ni le vom aminti veșnic.
Nu am avut dificultăți de respirație, ne-am verificat constant nivelul de oxigen din sânge cu un pulsoximetru simplu cumpărat de la farmacie. Am verificat temperatura, tensiunea și pulsul tuturor din casă obsesiv, de mai multe ori pe zi. Ca și cum dacă lucrurile superficiale se mențineau în variabile firești, am fi putut avea siguranța că boala nu face ravagii pe ascuns, prin corpurile noastre.
Dar cel mai tare ne-au îmbolnăvit gândurile. Neputința, frustrarea, teama, nesiguranța permanentă și impredictibilitatea. Singurătatea în care boala te aruncă într-un sistem medical nepregătit și depășit de situația pe care nimeni nu și-a imaginat-o în afara scenariilor de block-bustere de la Hollywood. Panica pe care ți-o aduce infodemia copleșitoare legată de COVID și toți "doctorii" din Social media care își dau cu părerea și te avertizează că boala asta te va răpune și tu nici n-ai să știi. Toate acestea la un loc îți transformă boala în ceva greu de dus.
Dar, dintre atâtea temeri și gânduri care ne-au îmbolnăvit mințile, în timp ce boala ne îmbolnăvea trupurile, cea mai bună lecție pe care am luat-o cu noi din experiența infectării cu COVID este că poți trăi și cu frică, iar ea nu te va omorî. Poți trăi și fără control. Poți trăi și fără planuri. Până acum, imprevizibilitatea mi se părea cel mai rău lucru din lume. Am învățat însă că nici asta nu ne omoară. Că putem pierde vacanțe, bilete, bani, planuri și că, la final, toate astea nu contează deloc dacă suntem toți patru acasă și suntem bine.
Lector dr. în cadrul Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București, Anamaria a fost decanul acestei instituții de învățământ superior. Înainte de cariera didactică, în anii 2000, a fost unul dintre cei mai apreciați reporteri sportivi din presa românească.