În celebrul său roman, Narcis și Gură-de-Aur (Narziss und Goldmund, 1930), Hermann Hesse imaginează o poveste-parabolă, plasată într-un Ev Mediu german târziu, în care Goldmund părăsește mănăstirea în care se afla, cu ajutorul tânărului său profesor și model inițial, Narcis. Pleacă să cunoască lumea, ducând o existență picarescă până în momentul în care poate să-și manifeste și să-și dezvolte talentul excepțional pentru sculptură și să devină un artist desăvârșit. Cei doi se vor reîntâlni în final, după o viață trăită complet diferit. 

Dincolo de apelul prea transparent la categoriile nietzscheene de apolinic și dionisiac pe care cei doi le reprezintă, așa cum a remarcat critica încă de la început, mai importantă mi se pare altă distincție: cea dintre cărturar (profesor, erudit) și artist. Narcis, al cărui nume trimite la interesul autocentrat al cărturarului, iubitor de abstracțiuni și creator de teorii, și mai puțin interesat de ceilalți și de "lumea reală", nu va părăsi niciodată mănăstirea, spațiu simbolic al claustrării și al refuzului de a cunoaște empiric un univers care poate fi înțeles și interpretat teoretic (în fond, nici Kant nu a părăsit niciodată Königsberg-ul). El va deveni cărturarul erudit și profesorul dedicat care trebuia să fie, viața sa neînregistrând niciun fel de distorsiuni sau asperități: studiu, cumpătare, rațiune, împlinire prin efort intelectual. Goldmund, dimpotrivă, după episodul erotic întâmplător, dar care declanșează revelația unei lumi senzoriale care merită cunoscută, simte un impuls vitalist și nevoia de a pleca din locul care îl "condamna" la o viață ascetică. El are nevoie de experiențe, cât mai multe și cât mai diverse, trece prin episoade dramatice, viața îi este pusă de multe ori în pericol și cunoaște împlinirea abia după ce parcurge toate aceste experiențe care-l pregătesc pentru creația artistică de mai târziu.

Multă vreme a persistat – și sunt convins că și astăzi are adepții săi – această concepție dihotomică, ce-l opune pe cărturar artistului, pe teoretician omului de acțiune, pe filosof poetului etc. Primii sunt mereu imaginați în ipostaza lor aproape exclusiv cerebrală, de multe ori cu o viață din care par să fi fost extirpate orice trăiri, orice pasiuni, orice "rătăciri" prea lumești. Ceilalți sunt mereu chinuiți de un demon interior care îi împinge la excese (deseori autodistructive), trăiesc haotic și parcă nicio normă nu e suficient de vioaie ca să le urmeze traseul existențial; există chiar prejudecata că orice intruziune rațională în manifestarea artistului ar altera, într-o anumită măsură, geniul creator al acestuia.

Fără-ndoială că cele două personaje-categorii pe care le construiește Hesse sunt unele ideale și caracterul lor simbolic este evident. Aproape la tot pasul găsim biografii intelectuale sau artistice asemănătoare cu cele ale lui Narcis sau Goldmund și, de cele mai multe ori, păstrând proporțiile, dihotomiile par a se verifica. Cu toate acestea, este la fel de evident că, în multe cazuri, aspectele biografice pe care se bazează portretele respective sunt selectate în mod special pentru a fi construite ca atare. Și nici nu ar putea fi altfel. Majoritatea reflecțiilor asupra lumii rămân artificiale, chiar și atunci când sunt sau par adevărate, în absența totală a experienței. Multe dintre teorii sunt problematice tocmai din cauza unei cunoașteri directe insuficiente sau inexistente. Iar erudiția rămâne o achiziție muzeală, decorativă și sterilă, în lipsa unui motor social, ideologic, estetic etc. sau a unei motivații exterioare care să o organizeze și să-i dea (și) un sens ontologic. Pe de altă parte, o sumă de experiențe, oricât de inedite (și cât se poate întinde sfera ineditului în orizontul experienței omenești?), oricât de revelatoare, nu îi pot servi artistului fără un recurs inevitabil la rațiunea care organizează materialul și îl face expresiv și inteligibil-interesant pentru ceilalți. În plus, mitul artistului care creează organic, fără nicio cunoaștere a domeniului, fără o inițiere în arta pe care o practică, fără modele și doar din "inspirație" (de origine divină sau nu) s-a dovedit, de-a lungul timpului, falsă. Există un travaliu enorm în spatele oricărei capodopere, iar el presupune și o oarecare erudiție, și un anumit tip de reflecție, alături de instinctul estetic. Artistul este cu atât mai interesant și mai complex cu cât reușește să cuprindă în opera sa nu doar experiențe personale semnificative, ci experiențe general-umane semnificative. Cărturarul convinge cu atât mai mult cu cât reușește să atingă și zonele experienței, afectivității și chiar cotidianului, ferindu-l de ariditatea și scrobeala turnului de fildeș.

Ideea că Narcis n-ar fi avut nevoie de niciuna dintre experiențele lui Goldmund și poate chiar i-ar fi dăunat părăsirea spațiului protector în care să poată medita netulburat, ca și concluzia că doar trecând prin instabilitatea unei existențe deseori mizere sau nesigure Goldmund poate ajunge la creație artistică desăvârșită sunt la fel de false. Uneori, Narcis ar trebui tulburat, ar trebui să se confrunte cu turbionul existențial prin care trec cei mai mulți dintre pământeni, iar pe Goldmund un trai mai sigur și lipsit de griji nu l-ar face deloc mai indolent, ci i-ar oferi posibilitatea să se perfecționeze mai bine și să aibă și alte experiențe – inclusiv lecturi diverse – care să dea profunzime și complexitate artei sale.