Pe 31 decembrie 2015, Paul și Camelia erau într-un hotel din Strasbourg. Ea se dichisea de zor în baie și, din când în când, striga câte ceva, observații de-ale ei: cum i se văd porii și alunița de sub ochiul drept în oglinjoara rotundă, cum e crăpat vasul de veceu, cât de repede se murdărește chiuveta sau cum i se înroșește imediat pielea când o atinge, la care el răspundea cu un aha, îhâm, da, păi da, în timp ce-și scotea șosetele, le arunca într-un colț ca să nu le vadă ea și își lipea tălpile de caloriferul care scotea un țârâit nervos, ca și cum s-ar fi căznit să se încălzească mai tare sau ar fi vrut să strige că face tot ce poate, dar astea sunt condițiile și să se mulțumească și el cu ce se oferă, dacă voia mai mult, să aleagă un hotel mai acătării și nu unul pentru zgârciții care se opresc mereu aproape de gară.

   Camelia își continua comentariile, îi cerea părerea și țipa când mai descoperea câte un păianjen care își aștepta rândul la oglindă, îl întreba dacă a fost sincer când a spus că ochii ei au culoarea cojii de kiwi și că are cele mai subțiri încheieturi, iar Paul își freca tălpile albicioase una de alta și pe amândouă de calorifer, în timp ce schimba canal după canal la televizor. 

   Când ea a ieșit din baie tocmai arătau imagini din Saint-Tropez, oamenii se dezbracaseră de geci și pulovere, iar o femeie într-un tricou cu kitty-cat explica răstindu-se în microfon că nu se aștepta la așa o vreme frumoasă. Camelia s-a trântit în patul care s-a unduit și Paul și-a pierdut poziția tălpilor. Fata s-a săltat peste o pernă și a început să-l bată pe spate cu o mână rece cu manichiură aurie.

- Uite și tu ce plajă și noi înghețăm aici, a spus, și a dat tot mai tare cu palma în el, fără să-și ia privirea de pe ecran.

   Paul nu s-a mișcat.

- Lasă, că poate o să mergem la vară, e bine așa?

    La miezul nopții erau și ei niște umbre în mulțimea care-l aștepta pe 2016. Pocneau petarde în jurul lor și el se speria, și ea râdea, nu era vorba de ce s-ar fi putut întâmpla, îi explica el, era zgomotul care îl făcea să sară pe loc și să-și ducă mâinile la urechile acoperite de căciula roșie și ridicolă.

   Ce-și aminteau amândoi cel mai clar din noaptea aia erau picioarele desculțe ale unei fete de lângă ei. Avea un pahar de șampanie într-o mână și pantofii negri în cealaltă, dansa pe vârfuri și rămășițe de zăpadă murdară îi pătrundeau printre degete. Camelia a spus că e beată, e machiată prost și are fundul mare, și l-a tras mai departe.

    În aprilie, Camelia l-a părăsit și în septembrie Paul a ieșit din nou să se plimbe prin București. S-a învârtit prin Cotroceni și a ajuns în fața ambasadei Mexicului. Pe trotuar erau aranjate buchete de flori roșii, unele în celofan, multe cu câte un bilet lipit de una dintre flori, lumânărele aprinse și jucării de pluș. A aruncat o privire spre paznicul care stătea ascuns în cabina lui și curăța o caserolă cu o bucată de pâine, apoi s-a aplecat să citească ce scrie, și lângă el a apărut o fetiță care a așezat un ursuleț pe jos, după ce l-a pupat. A întrebat-o ce s-a întâmplat și ea i-a răspuns: a explodat piața de artificii din Mexic. Paul a făcut ochii mari: de ce? Fetița a ridicat întâi din umeri, pe urmă a spus: le-au aprins pe toate odată, nu mi-a spus mama decât că asta s-a întâmplat și că trebuie să aduc ursulețul aici și ea o să cumpere niște flori. Apoi s-a întors pe călcâie și a alergat la maică-sa, iar el a rămas să se uite la jucării. Bătea încet vântul și mișca petalele și celofanul. A auzit un suspin în spatele lui și s-a ridicat. Trei tinere priveau și oftau. El s-a apropiat și le-a întrebat: cum se întâmplă asta…? Una dintre ele a început să-i spună că e o piață la treizeci și doi de kilometri de capitală, că nu se știe cauza, că e vorba de  sute de tone de artificii. Celelalte au dat din cap că așa e și a dat și el, apoi a spus: eu voiam să știu de fapt cum se întâmplă că apar florile astea și toate lucrușoarele pe care le mai aduc, așa de repede, parcă stau la pândă, parcă le au pregătite, pot să înțeleg restul: că cineva provoacă așa un incident, poate ce-i determină pe cei care o fac, sunt motive, sigur, dar asta cu aranjamentele așa imediat apărute peste tot în lume și pe urmă la ce servesc ele, în fine, se îmbogățesc așa deodată florăriile și restul, nu credeți? Acum se întâmplă, acum apar obiectele astea peste tot și.

   Tinerele aveau ochii umezi și roșii, i-au aruncat un ești dus și s-au îndepărtat gesticulând. A mai rămas o vreme să se plimbe de-a lungul trotuarului, la un moment dat s-a aplecat și a mângâiat un trandafir.

   La hotel, în hol, a găsit o fată citind o carte. A încercat să-i descifreze titlul înclinându-se puțin, dar ea l-a surprins și a râs. A închis cartea și i-a arătat coperta. Stătea într-un fotoliu și se sprijinea într-un cot. La fiecare mână avea mai multe brățări și când le mișca dădeau unele într-altele și se isca un război la încheieturile ei. S-a așezat și el pe canapeaua de alături.

- Uneori mi se pare că e mereu vorba de același personaj, i-a spus Paul.

   Ea s-a încruntat și s-a scărpinat pe un genunchi.   

- Cum adică?

- Am senzația asta, mai ales la romanele scrise la persoana întâi, în care eroul trece prin câte și mai câte, mi se pare că de fapt e unul singur și trece, adică țopăie, dintr-o carte într-alta, dintr-o mână de scriitor în alta. N-ai simțit niciodată?

   Fata și-a privit unghiile tăiate scurt, și-a dat părul după urechi, s-a foit în fotoliu, și a vorbit uitându-se când la nasul lui, când la părul neastâmpărat, când la ochii de culoarea afinelor.

- Nu știu, sunt foarte diferiți, ce legătură au? Fiecare are un destin, carțile sunt scrise altfel, nu m-am gândit c-ar fi.

   Paul a încercat să apropie canapeaua de fotoliul ei, dar nu a reușit decât să facă să scârțâie roțile înțepenite.

- Eu așa îi simt, îi pot schimba unul cu celălalt. Nu întotdeauna, dar sunt unii care au aceeași natură, știi, ciudații ăia cu natură izolată, cu aere de numai-eu-înțeleg, de fapt sunt chiar scriitorii, puțin sulemeniți, înzorzonați, dar se simt dincolo de toate vălurile, pentru că toți scriitorii sunt la fel.

   Fata a râs, și-a lăsat cartea pe fotoliu, apoi și-a prins genunchii cu mâinile și s-a legănat ușor.

   De 8 martie, cu o lună înainte ca ea să decidă că gata și să-i întoarcă spatele, și el să rămână cu imaginea părului ei încâlcit de vânt și a ghetelor care se ridicau, pluteau nehotârâte și apoi plesneau asfaltul, iar ecoul lor bubuia în tot orașul și în timpanele lui, Paul o aștepta pe Camelia cu o zambilă în Piața Amzei. Ea l-a îmbrățișat neatentă și l-a zgâriat cu o unghie pe obraz când a încercat să-i șteargă urmele de ruj. Și-a cufundat nasul în zambilă în timp ce-o ținea cu ambele mâini, și-a dat capul pe spate și a închis ochii.

- Miroase a zambilă, a spus, și l-a mai sărutat o dată unde pielea i se înroșise, ce și-au bătut joc de piață. Veneam aici cu mama când eram mică. Vindeau mereu vinete gigantice și cartofi plini de pământ. Și aveau umbreluțe, mai ții minte? Și când treceai de la o tarabă la alta te bătea soarele în cap. O împingeam cât puteam pe mama să se miște mai repede ca să nu mă ard. Avea și țărani piața, d-ăia de la țară, îmi plăcea de ei.

    În prima zi a lui 2016 se trezise pe la ora douăsprezece cu ea sărind peste el în patul elastic. Îi ciufulea părul, îi dădea în joacă palme peste față și îi apuca o cută a gâtului strigând:

- N-ai voie să dormi azi! Trebuie să vizităm și noi ceva. N-ai venit la Strasbourg să lenevești. Mișcă-te! Hai odată, puturosule!

   S-a ridicat de pe el și a început să se fâțâie prin cameră. Mângâia o spetează de scaun, își trăgea dresurile, se ghemuia să se uite sub pat după o agrafă pierdută, frunzărea o revistă, se smiorcăia că nu reușește să-și prindă sutienul cel nou, își trăgea blugii și țopăia de câteva ori ca să-i intre mai bine, apoi se năpustea iar peste el, îi mârâia ceva în ureche și-i dădea bobârnace peste nas pentru că știa că e treaz și doar îi place să trândăvească și s-o urmărească.

   Când au ieșit în sfârșit, Camelia i-a întins un ghid turistic deschis la pagina paisprezece, unde încercuise un nume. Piața Troffea, a citit Paul cu capul puțin înclinat spre ea.

- N-am auzit de-asta, ce-i acolo?

- C-oi fi auzit tu de toate, doar găsește unde e, a râs Camelia.

  A privit profilul ei, nu s-a stăpânit și i-a sărutat obrazul aproape înghețat. Ea l-a împins ușor și i-a făcut semn cu ochii să se concentreze să găsească locul. Au ajuns în fața unui indicator, un stâlp argintiu și o săgeată roșie: Piața Troffea spre dreapta.

- Vezi că cineva a auzit de ea, a șuierat fata, apoi și-a îndesat mai bine bărbia în fular iar el a prins-o mai strâns de braț.

   Chiar când Camelia nu spunea nimic, el își întorcea capul în direcția ei, surprindea o sprânceană puțin ridicată, nasul înroșit, niște unghii aurii scărpinând fruntea sau o pupilă privind undeva înainte. Un alt indicator i-a pus s-o ia tot la dreapta, el s-a mirat, a spus că e aiurea, a gesticulat arătând harta, dar ea a ridicat din umeri:

- Nu degeaba e indicatorul ăsta aici.

   Paul a mângâiat-o pe spate, pe haina groasă.

- Și totuși ce e acolo?

- N-ai auzit niciodată de Epidemia Dansului? s-a mirat și l-a privit cu coada ochiului, în timp ce el  i-a zâmbit cu toată fața, a sorbit aerul dintre ei și a dat din cap că nu.

- Incult, ce-ți zic eu ție, nimic nu te interesează. 1518, iulie: o femeie începe brusc să danseze pe stradă, fără se se audă vreo muzică. E doamna Troffea și nimeni nu știe ce-i cu ea. Dansează frenetic și nu se poate opri. Își mișcă picioarele în pantofii ei scâlciați, își ridică fusta grea și prăfuită și o rotește întruna și nu privește pe nimeni.

   Cu o mână, Paul a încercat s-o aducă mai aproape de el în timp ce se străduia să pară concentrat la povestea ei.

- De unde știi tu exact cum s-au întâmplat lucrurile?

- Șșșt, a șuierat ea și s-a uitat la buzele lui, ascultă: într-o săptămână i se alătură mai bine de treizeci de oameni, iar într-o lună patru sute. Toți se zbânțuie și nu se pot stăpâni. Unii nu rezistă și cad și nimănui nu-i pasă. Autoritățile ajung la concluzia că singura cauză e sângele înfierbântat  - sigur, în Strasbourg -, și singurul remediu împotriva dansului lor e să-i facă să danseze și mai mult, așa că încep să plătească muzicanți și pun să fie construită o scenă din lemn, vezi și tu, întotdeauna autoritățile se ocupă. Totul durează o lună, nu se știe câți au supraviețuit. Dar doamna asta, Troffea, m-am tot gândit la ea când am citit: doar o mare fericire sau o și mai mare disperare te poate face să dansezi așa, ce să pricepi tu? Nu degeaba majoritatea au fost femei.

   Cu vârful degetelor înghețate, Paul i-a atins o șuviță de păr ce îi ieșea din căciulă. Șuvița i s-a părut caldă și chiar nu pricepea, cu tot frigul și vântul, cum era posibil ca firele ei de păr, așa strâns îmbrățișate între ele și lipite de pielea albă, să fie aproape fierbinți. Nu-și putea desprinde degetele, ea nu și-a retras capul, a mai vorbit o vreme despre doamna Troffea și dansul ei, și Paul știa că e unul dintre cele mai frumoase momente: ea era atentă la altceva și el putea s-o privească  fără să primească un nu te mai holba așa, că mă sperii sau un mai uită-te și-n altă parte și încă exista contactul dintre ei, prin degetele lui, chiar dacă acum aproape îi înțepeniseră, și șuvița ei, părul înseamnă de fapt celule moarte, deci ea nu simțea nimic, poate de-asta îl și lăsa, sau poate totuși simt ceva celulele astea, nu doar pielea capului se desfată când cineva mângâie părul și el se mișcă, trebuie să fie mai mult, n-au cum să fie așa insensibile, mai ales dacă sunt ale ei, firele cu toate celulele lor sunt vii și zâmbitoare și chiar se leagănă singure, nu e vântul, nu e înclinarea capului ei, la anumite atingeri prind viață și încep să se ridice, să privească și să se încolăcească pe ce nimeresc și deodată capul Cameliei a decis altceva, și ele s-au pleoștit fără să vrea, cu regrete și bosumflări și cu speranța unei reveniri, și degetele lui au rămas singure în aer pentru că Camelia s-a îndepărtat deja și a strigat:

- Hai, mișcă-te.

    În capătul străzii îi aștepta indicatorul înalt și curat, parcă cineva ar fi avut grijă în fiecare zi să se cocoațe și să-l șteargă de praf, de urmele ploii, de rugină sau de vreo pată de noroi: Piața Troffea spre dreapta.

- Ajungem de unde-am plecat. Ne învârtim în cerc, a spus Paul.

- Nu, n-are cum, dacă așa arată, așa e, să mai mergem. 

- Cred că de fapt nu există, au vrut doar să dea o lecție. E un oraș atât de mic și noi tot mergem și nu găsim, a mai spus Paul.

- Dacă vrem să existe, există, dar dacă tu cârcotești, normal că nu mai există. Ai grijă, dacă dispare, e numai vina ta. 

     Strada era goală, doar câte o vitrină încărcată de globuri și brazi oranj le atrăgea atenția. S-au oprit să-și facă poze și el întârzia să apese pe buton, doar se uita la ea și zâmbea. Au dat de încă un indicator. Și-au ridicat amândoi capetele spre el, era mai înalt decât celelalte, strălucea mai tare și arăta: Piața Troffea spre dreapta. Camelia s-a îmbufnat, l-a lăsat să-i aranjeze fularul și să meargă lipit de ea tot restul drumului până la hotel.

    În aprilie nu reușea să creadă că Camelia vorbise serios când spusese că s-a terminat. Aștepta în fiecare zi ca ea să sune și să râdă veselă și să-l întrebe dacă a fost bună gluma. Lumina ecranul telefonului de zeci de ori pe zi și de fiecare dată se încrunta. La începutul lui mai a sunat-o el, vocea ei se auzea întrerupt, ca și cum ar fi fost într-o piață sau într-un pasaj sau în metrou sau în parc sau pe stradă sau în lift sau într-o cameră goală cu radioul deschis.

- A, tu ești, să nu mă mai suni că altfel te blochez.

  Avertizarea ei nu s-a continuat cu nimic, el n-a știut ce să răspundă și apelul s-a terminat. Cât timp era valabilă interdicția? Câteva zile? O lună? N-a mai sunat-o, îi era frică, nu voia să-l blocheze, așa măcar știa că există încă un fir între ei, care putea fi folosit la un moment viitor. Atunci s-a mutat la hotel. Nu trebuia să plătească nimic pentru că managerul era unchiul lui. Într-o zi n-a rezistat și a sunat la părinții ei.

- Alo, a spus vocea mamei ei.

- Săru-mâna, ce mai faceți? a spus vocea lui Paul.

- Aici, am un morman de haine de călcat. S-au adunat toate și mașina asta face figuri. Nu știu cu ce s-a pătat, am râcâit-o eu, am dat c-o cârpă cu săpun, degeaba.

- Camelia e acolo?

  - Vocea ei a făcut o pauză.

- Să-ți fie rușine, am crezut că ești Andi, vorbiți la fel. Nu mă așteptam să te porți atât de urât cu Camelia. Una pari și alta ești.

   Paul mergea repede prin cameră și mâna lui strângea telefonul cât putea.

- Nu înțeleg, de ce spuneți asta, ce-am…

- Să nu mai suni aici, chiar îmi pare rău că m-am purtat așa frumos cu tine: pune masă, gătește, servește, oferă-i tot ce-i mai bun și poftim comportament.

  I-a apărut mesajul apel terminat.

  Seara s-a gândit la Andi, știa că el și Camelia sunt prieteni. După o săptămână în care a pus pe hârtie argumentele pro și contra încercării să o întâlnească, la pro avea: 

-să o văd

-să o ascult

-să o ating

-să-i spun că nu înțeleg

-să o invit la masă/la o plimbare/ la o cafea/ la film

-să-i mulțumesc că nu m-a blocat

-s-o întreb ce i-a spus maică-sii de crede că eu sunt vinovat

-să-i spun că e luna mai și

-să-i povestesc visul meu

la contra avea:

-să n-o supăr

-să nu țipe la mine

-să nu mă blocheze

-să nu aflu că e cu Andi;

și se afla la intrarea blocului unde știa că stă Andi. Era închis așa că a așteptat. Prima dată au ieșit doi copii, dar n-a avut timp să alerge să prindă ușa. S-a hotărât să stea mai aproape, la câțiva metri. Pe urmă a mai făcut niște pași, hai să mai avansăm, își spunea, până a ajuns lipit de ușă și mâinile i s-au ridicat singure spre bara de la intrare. Încerca să vadă în interior, dar geamul era murdar și doar un coș de gunoi se zărea într-un colț. O femeie greoaie a coborât cele câteva trepte până la ușă, a deschis și s-a postat în fața lui.

- Bună ziua, a salutat el și a vrut să se strecoare pe lângă ea, dar un braț cu multe straturi de piele, acoperit doar la umăr de o vestă verde tricotată l-a oprit.

- Unde mergi dumneata?

- Vreau doar să pun o scrisoare la cutie.

- Ei da, cum vine asta? Ai o scrisoare, o trimiți prin poștă, s-a răstit femeia.

- Eram în zonă. E ziua unui prieten de-aici, din bloc, și până m-aș duce la poștă și-ar primi-o, ar dura mult și bine. Ar trece ziua și n-ar mai fi nicio surpriză. Intru doar un moment.

- Hai, hai, lasă bazaconiile astea, că nu m-am născut ieri. Ești d-ăștia cu reclamele, ne inundă cutiile poștale cu toate mizeriile. N-ai citit afișul? Nu primim reclame.

   Paul privea ochii bulbucați ai femeii și venele de la gât care i se zbăteau și mâna ei cu multă piele și trei inele pe degetele cu care împingea ușa. S-a scotocit prin buzunare și a scos o foaie: era lista lui de cumpărături bine împăturită. S-a gândit că femeia nu poate să citească fără ochelari la vârsta ei, dar ea i-a smuls hârtia din mână, a despăturit-o, a scuturat-o și a îndepărtat-o puțin.

- Ce-i fițuica asta? Cine știe ce porcării ai scris aici și în celelalte buzunare ai ascunse teancurile de reclame. Nu mai veni, că chem poliția și atunci să te văd. 

  A verificat ușa să fie sigură că e închisă, i-a aruncat foaia pe jos și a plecat bombănind și gesticulând.

  Paul a mai așteptat un timp și ușa s-a deschis din nou lăsând să iasă o mamă cu un copil în ham. Dintr-un salt a fost lângă ea și a ajutat-o, ea i-a mulțumit și a mângâiat copilul pe cap în timp ce el a intrat în bloc. Erau scările pe care poate urca și cobora Camelia, era butonul liftului pe care apăsa ea. Ușa liftului s-a deschis, el a sperat să fie ea, voia s-o vadă oprindu-se în fața lui, să-l îmbrățișeze ea și să-l cheme sus, să-și strângă toate lucrurile, așa, la grămadă, să le arunce pe toate, mototolite, în geamantan, fără să-i pese cum arată, el să închidă valiza și să coboare împreună. 

     Era un băiat slab și înalt, cu ochelari și eșarfă și cu o mapă ținută de niște degete subțiri. Paul s-a prefăcut ocupat cu mobilul și, după ce băiatul a ieșit, s-a așezat pe scările care duceau la primul etaj: dacă era încă în casă, trebuia să iasă la un moment dat, dacă era plecată, trebuia să se întoarcă la un moment dat. După vreo oră femeia cu multă piele a intrat și el s-a furișat mai sus pe trepte, ascuns de întunericul blocului. I-a numărat pe toți. Au plecat: un bărbat la costum crem, două fete de școală, fiecare cu câte un ghiozdan care atârna după ele, o tânără de aceeași statură cu Camelia, dar cu părul prea scurt și cârlionțat ca să fie ea, un băiat scund și musculos care a lăsat o dâră de parfum după el, un cuplu în care fata l-a sărutat din mers pe băiat și el a luat-o pe după umeri și și-a lipit capul de al ei, o femeie cu pălărie roșie și mănuși croșetate, care susura un cântec franțuzesc, un puști care se chinuia să-și scoată pantalonii din fund și să-și aranjeze freza. Au intrat: femeia cu copilul în ham, după o oră, puștiul frezat, imediat după ea, băiatul cu mapa și degete subțiri, după trei ore și un sfert, băiatul scund și împarfumat, după patru ore și zece minute, fetele cu ghiozdane grele, după șase ore. Nu s-au întors: femeia cu pălărie, tânără de statura Cameliei, cuplul îndrăgostit. Cât a stat el în umbra scărilor, până să înceapă să îi ghiorăie mațele, Camelia n-a intrat, nici n-a ieșit.

  În august Camelia i-a trimis un mesaj: agrafa mea de păr, aia cu fluturași, a rămas la tine? Paul s-a plimbat cu telefonul în mână citind și recitind cuvintele ei, s-a încruntat, a zâmbit, s-a uitat pe geam și nu știa ce înseamnă mesajul. Știa că nu are agrafa ei, dar nu era sigur dacă ea știe și e doar o momeală aruncată spre el sau chiar e așa preocupată de o agrafă. Poate era în sfârșit o șansă. 

  Ar fi putut să scrie: poate când m-am mutat s-a amestecat cu lucrurile mele, poți să vii să căutăm împreună sau îți iau eu altă clamă de păr dacă vrei sau sigur, da, o am, vino la mine.

A tastat: să ne întâlnim să vorbim despre agrafă.  Ea i-a răspuns imediat: te-am întrebat de agrafă. niciodată n-ai înțeles nimic. poate dacă erai și tu ca Florentino Ariza, care a cumpărat oglinda aia doar pentru că Fermina Daza se privise în ea.