Revistă print și online

Cafeneaua ca Paradis pierdut

 

prietenului meu Mihai Ene, singurul "literat de cafenea" autentic pe care-l cunosc în Craiova


Ultimul episod al podcastului pentru insomniaci pe care-l ascult cu sfințenie noapte de noapte a avut, pe lângă mult râvnita accelerare a adormirii, un efect secundar: mi-a oferit tema articolului de azi. Pentru cei care nu știu (binecuvântații întru somn sau tovarăși de suferință care încă nu au aflat că mai există speranță) ce înseamnă un sleep podcast, nu voi spune decât că acesta este, probabil, singura formă de expresie prin care un autor își propune să-și anihilize – desigur, metaforic vorbind –, publicul: succesul retoric absolut este atins atunci când ascultătorii au adormit, iar autorul rămâne să peroreze singur, mulțumit că, astfel, s-a anihilat și pe sine.

Simpaticul neamț care joacă, pentru mine, rolul unui improbabil Morfeu postmodern (fără să bănuiască, bineînțeles, că are fani și pe aceste meleaguri) și-a dedicat episodul cu numărul 478 "cuvintelor frumoase care încep cu litera C". Asta ca urmare a plângerilor ascultătorilor, loviți de ceea ce a și fost deja conceptualizat sub numele de pandemic fatigue, în cazul de față plictisul de a tot auzi vorbindu-se, până și în momentele de relaxare pre-hipnică, de ubicuul virus. În alte limbi, topicul nu și-ar fi avut rostul, dar în germană cuvintele care încep cu C sunt foarte rare și, invariabil, împrumuturi lexicale.

Pentru că neamțul rămâne neamț, nici treaba asta nu se putea face cum o fi: se pleacă, așadar, de la o listă de lexeme publicată de Institutul de Lingvistică de la Leibniz, care începe cu substantivul Café, cafenea (și se termină, pentru mine cel puțin, pentru că acolo mi s-a tăiat firul, cu Carpe diem, nici că se putea mai simbolic!). M-am sculat copleșită de nostalgii ante-coronice (cumva, odiosul cuvânt reușește să-și bage coada în orice): ah, et in Cafenea ego!

Gândul mi-a zburat la legendarele Kaffeehäuser ale Europei Centrale, în special cele din Viena și Praga, unde s-a coagulat așa-numita "cultură de cafenea" a unui fin-de-siècle strălucitor, pe cât de frivol, pe atât de fragil. Își omorau timpul în cafenele (ca să nu fie omorâți de el, cum suna un bon mot al vremii) nu numai literații (supranumiți Kaffehausliteraten, bineînțeles), ci și artiști, filozofi, oameni de știință, șahiști ș.a.m.d., pe scurt, într-o altă formulare care a făcut furori, "pe fiecare al doilea scaun un geniu poetic la apogeu, un austromarxist, sau un nobil, un compozitor dodecafonic sau cel puțin un psihanalist, în spatele fiecărui ziar o minte luminată, fiecare dispută o delicatesă literară, fiecare strop de frișcă o Weltanschauung". Descrierea se referă la Cafeneaua Central din, ați ghicit deja, Viena, o "instituție" aproape mitică, înconjurată de atâtea legende și anecdote încât nu știu pe care să le selectez aici: de la faptul că Peter Altenberg, figură importantă a modernismului vienez, răspundea invariabil, când i se cerea adresa: "Wien, Herrengasse, Café Central" la mirarea ironică a contelui Berchtold, ministrul de externe al imperiului, atunci când fusese avertizat de iminența unei revoluții în Rusia:

"Și cine să conducă acea revoluție? Cumva domnul Bronstein (Trotsky) de acolo din cafeneaua Central?"

Ca o notă de subsol amuzantă, posteritatea i-a oferit lui Altenberg supraviețuirea, pe lângă istorii literare prăfuite, sub forma unui manechin eternizat la masa sa obișnuită din Central:

Dacă avem literați de cafenea, e de la sine înțeles că vom avea și o "literatură a cafenelei", de care se ocupă cu pasiune nedisimulată cercetătoarea Isabell Mandt în studiul său recent apărut (Genre der Kaffeehausliteratur im 20. und 21. Jahrhundert, Bielefeld 2020). Caracteristicile acestei specii literare ar fi, pe lângă tematica evidentă care are în centru cafeneaua ca formă de viață socială și creuzet creator, cu atmosfera sa specifică, dimensiunea redusă și caracterul fragmentar, procedee scripturale impresioniste prin care se încearcă fixarea rapidă a impresiilor de moment, orientarea autobiografică și autoreflexivă (ceea ce face ca asemenea texte să fie, de fapt, paradigmatice pentru modernism). 

Else Lasker-Schüler, marea doamnă rebelă și exuberantă a expresionismului german, ne oferă o mostră de "Caféhausessay" ("eseu de cafenea", denumirea îi aparține) într-o vinietă intitulată sugestiv Cafeneaua noastră din anul 1913, o scrisoare deschisă adresată jurnalistului Paul Block, corespondentul lui Berliner Tageblatt la Paris (un cunoscut, printre altele, și al lui Einstein). "Sire, doriți vești despre cafeneaua noastră, dar cafeneaua noastră nu mai este, cam de la Rusalii, cafeneaua noastră", este lamento-ul care îl introduce pe cititor, de la primul rând, în subiect. Incidentul catastrofal a fost relatat până și în presa de peste ocean, în speță un ziar din Chicago, din care citează poeta:

"Locul de rendez-vous al acestor ‚radicali’ [avangarda berlineză] era, înainte, cafeneaua Größenwahn. Dar într-o zi patronul i-a interzis poetei Else Lasker-Schüler să mai intre în local, pe motiv că nu consumase suficient."


Narată cu propriile sale cuvinte, grozăvia sună așa:

"Nu era adevărat! Tocmai mă ocupam de a doua mea comandă, ciocolată caldă strecurată (pentru că nu-mi place pojghița de grăsime) când Domnul-Café-des-Westens se năpustește dintr-un colț asupra mea și strigă nu se poate să mai rămâneți aici fără să consumați".

Chiar și reporterul, situându-se clar de partea muzelor, exclamă indignat:

"Dar gândiți-vă! Se mai poate numi poetă adevărată o poetă care consumă mult? Pe drept cuvânt a considerat aceasta cele întâmplate o jignire nemaiauzită, un atac insultător la adresa autenticității ei poetice. La fel au gândit și ceilalți și au părăsit, revoltați, localul".

Größenwahn (iluzii de grandoare) era apelativul ironic sub care era cunoscută Café des Westens (Cafeneaua Vestului) din Charlottenburg, un cartier, la vremea respectivă boem, astăzi considerat demodat-burghez, din Berlin. 

Se profilează, așadar, conflictul clasic dintre viața liberă, sub semnul fanteziei creatoare și al disprețului față de filistinismul mic-burghez și imperativul economic al profitului, care – nu are nimeni nici o îndoială – va învinge. Nu există altcineva care să întruchipeze mai bine decât Else Lasker- Schüler – arhetipal, am putea spune –, acea existență plenară devenită operă de artă în sine, semnul poetului maudit, care, eliberat de orice convenții sociale, trăiește arzând lumânarea la două capete: "Nu mânca niciodată regulat, mânca foarte puțin, adesea trăia săptămâni în șir doar cu nuci și fructe. Dormea adesea pe bănci și fusese întotdeauna săracă, în toate situațiile și etapele vieții", povestește despre ea Gottfried Benn, poetul pe care-l cunoscuse chiar în Café-des-Westens, în vara anului anterior, și cu care împărtășise câteva luni de pasiune amoroasă trăită cu paroxismul nebuniei caracteristice. 

Cele două domenii, artisticul și economicul, se intersectează totuși. După cum notează Lasker-Schüler, prezența numeroșilor boemi a funcționat ca un magnet pentru publicul larg, contribuind la renumele localului și garantând, implicit, câștigul financiar:

"Și chiar dacă nu aș fi consumat nimic! […] Noi, artiștii, suntem cei care am adus, într-un fel, pe lume Café des Westens, noi, artiștii, i-am dăruit prima haină de gală, noi, artiștii, am ridicat-o la rangul de regină a cafenelelor!" 


Gestul proprietarului pare, astfel, nu numai mărunt, ci de-a dreptul ingrat; pedeapsa care-i este servită de poeta renumită pentru excentricitățile sale dramatice nu poate fi decât de o delicioasă cruzime:

"Vrem să-l silim pe Domnul-Café-des-Westens să-și pună capăt zilelor, eu propun cu o linguriță de cafea". 

Nu știm dacă patronul și-a regretat decizia după ce "tribul" expresionist al cărei regină era și-a mutat traiul în cafeneaua Josty din Potsdamer Platz. Este evidentă însă intensitatea nostalgiei cu care poeta își ia rămas bun de la un spațiu care dobândește, în rememorare, contururi mitice:

"Mânia noastră plutește acum asupra Café-des-Westens ca asupra unui paradis pierdut, în care nu noi am comis vreun păcat, ci paradisul însuși a păcătuit față de noi". 

Mă opresc din scris, pentru că tocmai a ajuns elixirul dimineților mele pandemice, un cappuccino adus de la McDrive: fiecare epocă își are cafenelele pe care le merită. 

 

Roxana-Andreea GHIȚĂ

Conf. univ. dr. la Catedra de Studii Anglo-Americane și Germane, Facultatea de Litere, Craiova, Andreea are ca domenii de interes: teorii ale amintirii și memoriei, literatura Holocaustului, teoria și practica traducerii literare, fotografie, literatura și estetica japoneză. Și un moto: the feeling of beauty is the feeling of 'muga': no-self or ecstasy. (Nishida)

în același număr