Avem aici trei cărți, trei dimensiuni: a femeii înșelate, a bărbatului care vrea să-și trăiască liber viața, și a copiilor care nu înțeleg mare lucru, dar simt tot - așa a împărțit Domenico Starnone romanul familiei care încearcă să se refacă. 

Scriitorul este un cavaler - de fapt, dacă citim atent, chiar are un stil clasic și sensibil, fără să fie demodat deloc - așa că începe prin a-i da cuvântul Vandei, soția lui Aldo. Ea, recent părăsită pentru o altă femeie, pentru un alt mod de viață, pentru libertate, se simte depășită. Este casnică și depinde material de bărbat. Și disperată. Dacă ar fi fost singură, poate s-ar fi adaptat mai repede, dar are doi copii: Sandro și Anna, cărora nu știe cum să le explice comportamentul tatălui lor. Vanda nu ne povestește nouă, cititorilor, n-are treabă cu noi, ci compune scrisori - una după alta - soțului care a abandonat familia. Are un stil educat, încearcă să-l înțeleagă, dar trece repede la amenințări și învinovățiri. Cu cât simte povara mai grea, cu atât arată cu degetul mai mult spre el, bărbatul, care e singurul vinovat, spune ea. A sedus-o, i-a făcut doi copii și, când s-a săturat de responsabilități - la revedere! Așa vede Vanda lucrurile. 

Prima treime a romanului este compusă exclusiv din acest gen de scrisori în care ea vorbește practic despre tot ce s-a întâmplat în relația lor:

"Știu că să ai o viață ordonată, să trebuiască să te retragi acasă la ora cinei, să dormi cu mine și nu cu cine ți se năzare te face să te simți un cretin."

Are probleme practice de rezolvat și trebuie să se bazeze pe cineva, așa că spune lucruri care de obicei n-au ce căuta în scrisori:

"Lumina și gazele trebuie plătite. La fel și chiria. Și mai sunt și copiii. Întoarce-te imediat!"

De-a lungul scrisorilor ei aflăm de fapt evoluția legăturii lor, cum el pleacă la început pentru puțin timp și revine, apoi se îndepărtează tot mai mult și începe o nouă viață alături de o altă femeie, și chiar ajunge să uite de familie și să nici nu se simtă vinovat sau obligat în vreun fel.

A doua "carte", cea mai voluminoasă, este a bărbatului - soț și tată -: el ne explică lucrurile calm și logic, fără isteriile Vandei, fără furia ei, acum, când e deja bătrân, când s-a întors de mult la soție, când pare că a lăsat în urmă aventura. Nu e multă acțiune: cei doi pleacă la mare, el nu iese din cuvântul femeii, și, la întoarcere, găsesc casa vandalizată. Când încearcă să facă puțină ordine, Aldo găsește rămăsițe din trecut, care îi aduc aminte nu numai de infidelități, dar chiar și de soție, pe care nu o privise cu suficientă atenție: "cât din ea lăsasem într-un colțișor al ochiului fără să-i dau importanță?" Găsește urme din cine fusese el și nu se mai recunoaște nici în sublinierile din cărti:

"Ce se întâmplă cu frazele frumoase care ne pătrund în minte, cum ne emoționează, cum devin lipsite de sens sau de nerecunoscut, sau stânjenitoare, sau ridicole?"

Tot ce căutase el fusese libertatea, propriul destin, fără încorsetarea familiei, care îl ținea lipit și nu-i dădea voie să fie cine voia. E un personaj destul de original, la drept vorbind, pentru că vinovăția nu prea există în gama sentimentelor lui, își vede de treabă, ignoră ce are chef, e cu cine vrea, e fericit, nu-i pasă de nefericirea celor lăsați în urmă, totul până la un punct când merge pe stradă și vede o femeie șleampătă cu doi copii după ea, și abia atunci realizează ce-a făcut și încearcă să culeagă ceva din resturile relației cu Sandro și Anna: se întâlnesc dar i se par deja "niște necunoscuți care îl privesc ca pe un necunoscut", la asta se redusese legătura lor. Și totuși întâlnirea, chiar nereușită și forțată și aproape nedorită schimbă lucrurile prin întrebarea fetei:

"E adevărat că tu l-ai învățat să-și lege șireturile? (pe fratele ei). Asta arată că, deși fragil, exista încă un fir între ei. Ce face Aldo este o perpetuare a greșelilor părinților lui: fiecare vede lucruri în familie, le interpretează conform naturii proprii și acționează mai departe având tot acest bagaj în spinare, fie că știe, fie că-și imaginează că l-a aruncat pe undeva: "încă de mic mă antrenasem să ignor suferințele mamei când tatăl meu o chinuia (…) lăsasem un gol, cream un gol".

Cartea a treia aparține copiilor - fiecare a fost marcat și a evoluat diferit din cauza abandonului: Sandro a avut mai multe soții și mai mulți fii și fiice, iar Anna și-a promis să nu aibă vreun copil. Ei se întâlnesc în casa părintească și încep să-și amintească exact de la întâlnirea care a reînnodat legătura cu tatăl, sunt doi copii (deși au peste patruzeci și cinci de ani) dezorientați, care au încercat să-și aleagă sau contruiască un drum opus modelului experimentat în familie, dar par că au eșuat amândoi, tocmai pentru că nu și-au înfruntat sentimentele. Nu au înțeles (chiar dacă fata crede că știe tot) nici de ce au fost părăsiți, nici de ce au fost recuperați, nici de ce părinții au ales împăcarea, în timp ce fiecare a rămas în lumea lui: femeia în cea a sacrificiului, a resentimentelor și a neîncrederii, bărbatul în cea a supunerii față de soție și a aventurilor.

Ce reușește foarte bine Starnone este să ne facă martori ai unei situații comune azi, dar care încă pune pe fiecare pe drumuri diferite față de cel pe care l-ar fi ales natural.