Nu cred în mărturisiri. Am constatat de-atâtea ori că oamenii își povestesc amintirile ca să le înfrumusețeze ori, dimpotrivă, ca să le dramatizeze - pentru a smulge lacrimi din ochii naivi ai ascultătorului. Rareori există diferențe de atitudine între confesiunea ficțională și cea pur memorialistică, din punctul acesta de vedere, dar măcar prozatorul e mai cinstit, îți spune din start că lucrurile povestite îi umblă vremelnic prin minte. Însă cine are nevoie de bazaconiile cuiva, când oricum le are pe ale lui? Prin urmare, de succes real nu sunt decât memoriile, faptele adevărate, care, nu doar că nu sunt reale, ci mai și dăunează, corectând de multe ori faptele, distrugând vieți, contribuind la rescrierea istoriei. În timp ce plăsmuirea își asumă doza de fantastic, motivând-o acolo unde există talent, memoriile, jurnalele, alte scrieri date ca reale sunt de celei mai multe ori delațiuni, minciuni grosiere, ori în cazuri mai rare aspirații literare timide.

Am ales opt secvențe literare și neliterare cu potențial artistic în încercarea de-a face pace cu mărturisitorii, pe care îi putem numi și martori - ca pe martorii lui Iehova, cu care au în comun retorica misionară.

Creangă face literatură pură, montată pe bucuria autentică a povestitului, exact cum promite în prima frază:

"Nu știu alți cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești, la stâlpul hornului unde lega mama o șfară cu motocei la capăt, de crăpau mâțele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă țineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care ma ascundeam, când ne jucam noi, băieții, de-a mijoarca, și la alte jocuri și jucării pline de hazul și farmecul copilăresc, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie!"

Uneori confesiunea este doar un simplu artificiu, pentru a ajunge în miezul povestirii pe calea cea mai scurtă, a unei mărturisiri intime, în care acțiunea și ideile joacă tenis, alergând elegant, pe vârfuri:

"Veneam în ziua aceea cu brațul plin cu flori ... Nu mă așteptase ... Nu dorisem deciât să retrăiesc o clipă ... ceva din trecut și mă supuneam acestui demers cum primești un singur pahar de vin, știind că mai multe nu ai putea suporta. Dar servitorul mi-a remis un bilet când am sunat. Un plic odios, de un albastru pal, aproape alb. Parcă un gând otrăvit mi s-a împrăștiat în sânge și mi-a uscat pielea. Nu știam ce să răspund, nici n-am citit biletul, pentru că acum conținutul lui mi-era indiferent. "

Confesiunea frustă, uneori cu orgoliul semeț al celui care n-are nimic de ascuns, poate atinge valori literare, ca în cazul acestui portret, rememorat, scos din mintea unui adolescent, cu mijloacele omului matur, care s-a îndepărtat binișor de fapte. Amintirile lui Teodor Vârnav, de la 1845, te transformă repede în fan:

"În vremea aceea, el era în vârstă de peste 30 de ani, holteiu, frumos la faţă, cu ochii albaștri, cu părul negru, la stat de mijloc, cu căutătura veselă și priincioasă; iubea să aibă masă curată, de 7 sau 8 feluri de bucate, vin bun și desert și avea mare plecare asupra gastronomiei. In posturi, miercurile și vinerile, postea, însă cu bucata de pește proaspăt, adus în ființa lui, viu, din apa Dâmboviței, ce curgea prin mijlocul Bucureștilor. Afară de naționalnicele limbi, grecește și românește, vorovea slobod nemţește, franţuzește și italienește. Purta straie turcești, anteriu de suvaea și de cutnie, se încingea cu șal turcesc, giubea de samur, biniș de postav englezesc, floare străină, și în cap adeseori purta un ișlic ca fanarioţii de la Tarigrad.

Confesiunea literară, de clasă, cu personaj implicat, începe întotdeauna cu secrete ori cu descrierea unor locuri unde nu ajunge oricine, ca să te facă părtaș:

"Recunosc că asta nu-mi plăcea; deși mă hotărâsem să joc, nu mă gândisem câtuși de puțin să încep pentru alții. Asta chiar mă deruta puțin, așa că în sălile de joc am intrat foarte necăjit. Acolo, de la prima privire, nu mi-a plăcut nimic. Nu pot suporta tonul acesta de slugoi din foiletoanele din lumea întreagă, dar cu precădere pe cele din gazetele noastre rusești, unde aproape în fiecare primăvară foiletoniștii noștri povestesc despre două lucruri: în primul rând, despre splendoarea și fastul sălilor de joc din orașele de pe Rin, vestite datorită jocului la ruletă, și, în al doilea rând, despre mormanele de aur care, pasămite, s-ar afla pe mese. Și doar nu-i plătește nimeni pentru asta; povestesc pur și simplu, din servilism dezinteresat. Sălile astea parșive n-au nici un fel de splendoare, iar aurul nu numai că nu zace în mormane pe mese, ci abia-abia de se vede. Firește, din când în când, în decursul sezonului, mai vine câte un ins ciudat, un englez sau un asiatic, care pierde sau câștigă deodată foarte mult.

Unii reîncălzesc mărurisirea, punând-o pe seama altora, repovestind cu oarecare reținere ori cu un scepticism prefăcut, luând o distanță reverențioasă, ca aici:

"A fost ridicată, în cămeșă și desculță, și aruncată într-o căruță (era vreme de iarnă). Fără credința unei roabe țigance, aruncată și ea în aceeași căruță, care i-a dat cojocul, ar fi murit de frig. A fost dusă într-o întinsoare la Cașin. Nenorocita era încă frumoasă și tânără. Ciaurul avu mișelia să-și astâmpere poftele asupra ei și, după ce a ținut-o mai multe zile acolo, a trimes-o lui Stainville, la Brașov, în loc de trofeu de izbândă. Pe drum, biata femeie a avut de suferit batjocurile celor ce o însoțeau. Numai după ce a ajuns la Brașov fost-a cât se poate de bine tratată de generalul Stainville, dată în gazdă la o casă de oameni cinstiți și i s-au pus la dispoziție banii trebuitori pentru a-și închipui îmbrăcăminte cuviincioasă. "

Cel mai greu e să povestești atrocitățile tale care sunt și dovezi ale unei istorii. În cazul ăsta chiar trebuie să iei distanță. Dar chiar și așa, există tentația de a dilata faptele. Portretele conferă întotdeauna credibilitate:

"Țambalagiul care, cu atâta talent, bătea toaca, prinsese chiar o vădită simpatie pentru noi. De câte ori era de serviciu, mai ales în tura de noapte, când știa cã nu risca să fie surprins de vreun superior, deschidea ușa celulei și, din prag, stătea de vorbă cu noi. Era o flagrantă încălcare a disciplinei, pentru că după închidere, nici o ușă nu mai putea fi descuiată decât în prezența ofițerului de serviciu."

Trec aici și cea mai veche metodă de-a intra într-o ficțiune la persoana I:

"Încărcându-l pe Giton cu puținele noastre bagajele, am plecat din oraș ajungând la casa lui Lycurgus, un cavaler roman. Ascyltos îi fusese amant mai demult, așa că ne-am bucurat de o bună primire, iar compania celor adunați acolo ne-au făcut șederea și mai plăcută. În primul rând era Tryphaena, o femeie foarte frumoasă, care venise cu Lichas, stăpânul unei corăbii și al unor proprietăți lângă coastă."

Și închei cu un fragment dintr-o confesiune dezinhibată, în care parcă Agopian răsuflă ușurat că nu face literatură, ci doar mărturisiri despre lumea comunistă:

"În vara lui ’65, imediat după bacalaureat, pe care îl dădusem în iunie, am plecat la Craiova, la bunică-mea din partea mamei. Mai aveam în Craiova un unchi și o mătușă, căsătorită cu un tip cumsecade din Ișalnița, nenea Nicu, șofer profesionist. Aveau o casă frumoasă, cu grădină mare pe Șoseaua Severinului și, mai ales datorită grădinii, am tras la ei. Venisem să învăț pentru examenul de admitere la Facultatea de Chimie și aveam geamantanul burdușit cu cărți de chimie, matematică și fizică, cele trei materii la care urma să dau examen. Pe vremea aia, la chimie se intra greu, nu chiar ca la medicină, dar nu fusese an în care să nu fie 9-10 înscriși pe un loc. Cu toate astea, după ce mi-am aranjat frumos cărțile și caietele pe o noptieră din camera mea, nu le-am mai atins toată vara. Unchiul și mătușă-mea plecaseră în concediu, la băi, așa că toată casa era pe mâna mea și puteam să-mi fac de cap, adică să citesc Frații Karamazov și să scriu poezii. Pe Dostoievski îl luasem de la biblioteca de cartier, care era într-o cămăruță prăfuită, de la Căminul Cultural, și unde nu călca picior de om."