"La sauver"…gândul o-mpinge să se-aplece ne-ntârziat, să ridice castana lăsată-n clipa asta să cadă pe asfalt. Nu bate vântul, dar umezeala câtorva dimineți a șubrezit legătura dintre fruct și arbore. E început de octombrie. Castanul și-a pierdut o bună parte din rod. A quoi bon, les marrons? – cum pot să-ntreb așa ceva, când le ador? Pucioasa, Târgoviște, Ploiești, București, bulevarde întregi de castani generoși. Lampioane îndrăznețe, primăvara, alb cu roz subțire, sacru, înfoiat. Iluminări. Profetic verde."

După arșița unei veri zbuciumate, binecuvântarea unei castane. Aici, lângă Sf. Elefterie. La Eroilor. Lacrima i se oprește în colțul ochiului, mâna i se deschide ușor. "Castană lucitoare, miezul pământului mi te-a scos în cale", aude-n gând, uimită, Agape. Și parcă ar fi îmbrățișat copacul întreg. N-ar fi prima oară. Dar de data asta-l cuprinde doar cu aripile, stația de vizavi e plină de lume, automobile trec întruna. Va afla mai târziu, pe seară, o poveste cu îmbrățișări de arbori.

Acum simte o infinită liniște că a salvat o castană. Ridică privirea și frunzele lui încă verzi și puternice, dar bine tivite cu rugină, i se par vesele.

’Și-ntinde brațele spre crengile viguroase. Un claxon rebel și insistent o scoate din reverie. Bagă-n buzunar castana și își acoperă urechile. Un gest pe care l-a mai făcut în urmă cu jumătate de oră, în microbuz. Alături, pe bancă, un tânăr asculta muzică în căști. La volum maxim. Asurzitor.

"Gândurile astea, le poruncești să fie cuminți, dar sunt neînduplecate. O, Doamne!" Și mama ei vorbește tare, și unchiul, și colegele ei. "Am ajuns să trăim într-o lume de surzi. Se practică, oricum, dialogul surzilor…"

Un telefon mobil trece prin preajmă, atârnând la gâtul unei eleve. Chicoteli, lume nonșalantă calcă-n băltoacele de sub castani și-n străchinile veșnice…În sfârșit, troleul. Alte glasuri, alte sirene de celular… "Peste toată hărmălaia, trece-n zbor…o frunză". Bate-n geamul troleului de câteva ori, semnal Morse purtat de-un vânticel.

Topârceanu, divinul, ochi de castan tânăr și elegant, debranșat de mizeria citadină, îi zâmbește din nori plutind deasupra coroanei de lauri înălțată peste capul Eroilor Sanitari, cei din primul război mondial.

Seara, un alt război, răscolind amintirile mamei ei îi va fixa definitiv povestea asta despre castane. Momentul 4 aprilie 1944, bombardamentul asupra Bucureștilor. O fetiță de 14 ani, tremurând pe Calea Griviței, sub ploaia crâncenă și neiertătoare de bombe. A strâns la piept servieta cu banii colectați – de la sucursala din apropierea Gării de Nord și are mult de mers până-n Lipscani, i-au amorțit mâinile de-atâta strâns. Tramvaiul 12 s-a răsturnat, șinele sunt răscolite și îndoite ca niște crengi, case și mașini distruse peste tot, morți peste tot, burți sparte, mâini nelalocul lor, groază în plină desfășurare, ochii fetiței nu-și mai găsesc sprijin, înaintează fără să se oprească nicio clipă, o duc picioarele spre Berzei, traversează Știrbey Vodă, coboară în goană pe lângă Cișmigiu, urcă spre Lipscani. O servietă pe care și-ar fi dorit-o plină cu cărți și caiete, pentru ea și pentru frații și sora ei, mai mici. Pe care ea, elevă practicantă la liceul comercial, trebuie să o predea negreșit la magazinul universal Pop & Bunescu din Sf. Gheorghe.

Aveau să urmeze zile de spaimă, luni de zile de spaimă…Din aprilie până-n iunie anul acela, când auzeau sirenele, alergau cu toții pe malul Dâmboviței, împreună cu părinții, "la coșarcă", la căsuța "de strajă" a grădinii de zarzavat. Mai târziu, în tranșeele săpate de soldații Regimentului V Călărași.

La început, părinții lor se prindeau de două sălcii mai răsărite, iar copiii făceau același lucru, lipindu-se strâns de mamă și de tată într-o subită îmbrățișare… Fără țipăt.

În 4 aprilie ’44 castanii nu înfloriseră încă…

(Jurnal de scriitor. Fragment)