Am auzit bătăi de minge în curtea interioară, însoțite de un chilomănit de copii și am scos capul din pernă în afară, la o oră la care se trăiește. Miezul zilei, zici. Ăsta e soare roz, din recuzita lui Anderson și iei o gură de suc de portocale, dintr-o sticlă de plastic, în care seara s-a completat cu vodkă, verși un sfert pe picioare, ești lipicioasă, cauți o țigară și pretinzi că nu ești în situația asta, care situație, după spusele unei doamne cu păr lung negru și întotdeauna cu cercei colorați și alții, pe care am vizitat-o timp de 5 luni, săptămânal, nici nu există. E doar consecința ambivalenței resimțite în primii ani de viață.

De soarele roz atârnă vara, îți zici, în timp ce cauți cu capul în jos un obiect mic și rotund din metal și de vară spânzurate stau prelata decolorată de la etajul 2, pantalonii scurți de blugi de noapte, zi, in-between și frica apare ca un lettering al lui Jenny Holzer. Îi dai un nume. Stridia din buzunarul lui Commodus. Așadar, frica, disperarea, nonexistența. În display apare imaginea. Un soare ca o amenințare, ca o promisiune a morții iminente, într-o zi de vară, mama, tăcerea ca o claviculă, multă piele, nu sunt singură, vara, am 4 ani, nimeni nu mă asigură că cine pleacă mai și vine, vara, buzele strivite de ulucile gardului, fraza asta, asta: time will heal everything, but if the time was the illness? Așadar, iarăși, nonexistența, frica, disperarea.

Vara, aceeași ură, un fel de descriere auto-referențială. Vara de care te temi în fiecare iarnă că o să vină, de când NASA lansa Voyager 2 – flybys of Jupiter. Bătăile mingii au un interval aproape exact, bătăile inimii nu pot ține ritmul realității.

Zici, vara e arrivata, peste 20 de ani de când am același operator de telefonie, puțin peste 40 de kg, puțin de când am zis ultima dată ce bine e, puțin de când mi-am dat seama că puțin nu e niciodată același puțin, true time is thousand dimensional, nu patru și Heidegar a zis "șucară mai ești!".

Ia un obiect și ascunde-l și îmi iau capul cu mâinile. Îți ordon. Întoarce-te cu spatele, apleacă-te și amintește-ți un spațiu safe. Printre picioare, cu realitatea invers, rostesc mecanic: strada Pierre de Coubertin, soare pitic, ora 17.00, blugi, cearcăne mari, noapte pierdută într-un loc secret, niște balcoane portocalii, miracolul unui da niciodată învins, niște ochi care spun lucruri pe care nu le-ai auzit niciodată, negocierile și cântecele de dragoste se confundă de multe ori unele cu altele.