Prima revistă de creație hibridă, înființată în 24 februarie 2020.

Editată de Asociația Creatorilor de Ficțiune

Pantofii la care mă gândesc sunt și nu sunt ai mei

Pantofii la care mă gândesc sunt și nu sunt ai mei, însă, mă locuiesc. Sunt niște pantofii aurii care s-au transformat în lucrarea In my shoes… (2014), așezați cuminți într-un cub de sticlă, ca o promisiune și ca o probă. Au devenit imaginea de pe coperta volumului Narațiuni ale performativității / Narratives of Enactment, coordonat de Olivia Nițiș, apărut la editura Vellant, în 2022. Povestea care i-a consacrat a fost expoziția din 2014, Sunt fiica răsfățată a unui om politic, de la Victoria Art Center (galerie care acum nu mai există). Strălucirea lor nu e despre lux, ci despre expunere. Pantofii aceștia au fost semn al clasei privilegiate și, în același timp, obiect vulnerabil, închis într-o vitrină de 30 x 30 x 30 cm. Au fost făcuți pentru a performa. Sunt un rol, o mască, o interfață între mine și lume.

În aceeași sală, la câțiva pași de cubul perfect proporționat, se afla însă o altă lucrare: Transition – GO! (2014). Rafturi din lemn susțineau un morman de pantofi uzați, purtați, adunați, unii dintre ei ai mamei mele. Dacă aurul era semn al privilegiului, al comenzii "pe măsura mea, unică", aici pielea crăpată, tocurile tocite, talpa îndoită spuneau o poveste care se derula în paralel – despre moștenire, despre muncă, despre pași repetați până la epuizare. Între cubul de sticlă și rafturile de lemn se instala un contrast estetic aproape dureros: strălucire versus uzură, obiect singular versus acumulare, vitrină versus depozit.

Au trecut 12 ani de la expoziția Sunt fiica răsfățată a unui om politic, iar primăvara aceasta mă întorc la ea cu altă respirație. Dacă atunci pantofii aurii erau o interfață între mine și o identitate publică, acum îi văd ca pe o întrebare suspendată: ce rămâne după ce se sting reflectoarele? Rămân pașii, efortul, uzura, întrebări fără răspuns și răspunsuri care au venit fără a avea întrebări. Rămâne mormanul de încălțări purtate, urmele invizibile ale unei genealogii feminine care nu strălucește, dar rezistă.

Flavia LUPU

Artist vizual, cu un doctorat la Universitatea Națională de Arte din București, e specializată în relația dintre imagine și politică. A participat la mai multe expoziții de grup care au avut ca temă corpul uman și a realizat mai multe proiecte personale care au avut ca punct de plecare premisele socio-politice și culturale ce și-au lasat amprenta asupra mentalului colectiv și a indivizilor în România contemporană. Este și autoarea studiului Corpul, artă și politică în imaginea contemporană, 2021. Este asistent universitar la UNARTE.