Povestire finalistă a concursului de proză scurtă polițistă Bega Noir (un proiect literar gândit de Geo Moisi și Anca Iațin, implementat prin Asociația Liber).

*

Am înfăptuit o crimă. O crimă odioasă. Acum va trebui să plătesc. Copiii dorm, la fel și soția. Nu le-am spus nimic, nu avea niciun rost. Nu suport să-i văd devastați. În schimb, mi-am făcut un mic bagaj în care am pus ceva lenjerie de corp și periuța de dinți. Alte haine nu am mai luat, bănuiesc că o să le primesc pe cele vărgate în detenție. Nu știu de ce le ia așa de mult timp, poliția ar fi trebuit să fie de mult aici. Aștept dintr-un moment în altul să intre mascații. Sper să nu spargă ușa, soției îi va fi greu să o repare. De ce oare am mai îngropat cadavrul? Nu știu, poate din furie. Totul a fost înregistrat de camerele de luat vederi din birou. Nu am nicio scăpare. Nu avem nicio scăpare, pentru că am fost mai mulți ucigași.

Totul a început în ziua în care directorul a intrat în birou alături de tânăra sfioasă. "Ea este Ina Arcip, noua voastră colegă. A fost numită direct de la București. Nu are foarte multă experiență, dar e ambițioasă. Rugămintea mea și a conducerii este s-o învățați tot ce știți. Uite, ea o să folosească acel calculator din colț." Ne-a surprins, pe de o parte din cauză că eram deja în efectiv complet, iar pe de altă parte guvernul tocmai dăduse o ordonanță prin care se interziceau alte angajări la stat. Directorul a spus că ne va fi de ajutor, așa că am acceptat-o fără să comentăm. Nu avea șarm, nici carismă. O figură atât de ștearsă încât, dacă stau bine și mă gândesc, nu aș putea să îi descriu trăsăturile fizice.

În Biroul Regional de Prognoză a Vremii eram cu toții trecuți de cincizeci de ani. Am început cariera cu hărți trasate cu penița și cu setul de creioane colorate, apoi am trăit pe viu evoluția tehnologică: computerul și modele matematice. Trebuie să recunosc că, după atâtea schimbări, noutățile au devenit istovitoare pentru noi. Eram ca o familie pestriță, nu neapărat perfectă, bărbați și femei. Uneori petreceam, alteori ne ciondăneam, ca toți oamenii care lucrează de peste douăzeci de ani împreună. În fine, eram un colectiv sudat de timp. Deși o astfel de apariție ne-a tulburat, am considerat totuși că nu ne face rău puțin sânge proaspăt. Am acceptat-o ca pe o soră mai mică. Sfătoși, importanți și prețioși, îi dădeam pe rând târcoale Inei Arcip și o copleșeam cu înțelepciunea noastră meteorologică. La început se exprima cu dificultate și ne amuzam când făcea greșeli. Se corecta imediat și își însușea critica cu stoicism, fără să trădeze vreo emoție. I-am dat sarcini simple, de pildă să completeze tabele cu temperaturi minime, maxime, cu fenomene, cu starea cerului sau viteza vântului.

— E posibil să te plictisești aici, i-am spus. Facem în fiecare zi aceeași muncă.

— Ador natura repetitiva a lucrurilor, ne-a răspuns. La fel sunt și anotimpurile.

Punea întrebări foarte precise și se conforma cu docilitate. Apoi i-am dat sarcini din ce în ce mai complexe, iar Ina nu le refuza niciodată. Nu comenta decât atunci când explicațiile noaste erau prea vagi.

Într-o zi, când m-a apucat o criză de sciatică, i-am spus că mă întind un pic și am rugat-o să-mi termine treaba. Am fost surprins să văd cât de bine a lucrat. Prognoza era desăvârșită, contractele au respectat perfect terminologia și au fost trimise beneficiarilor la ora exactă, iar tabelele fără greșeală. Mai mult decât atât, la orele prânzului a intrat în direct la Radio Timișoara unde, cu o dicție de manual la care a adăugat câteva inflexiuni jucăușe, a anunțat prognoza. Am lăudat-o și directorului. A fost încântat.

Poate vă întrebați dacă noi, bărbații din colectiv, eram atrași de ea. Nu, nici pe departe, o vedeam mai mult ca pe o ființă asexuată, iar femeile nu o priveau ca pe o rivală ce încerca să intre în grațiile bărbaților, așa cum se mai întâmplase în trecut. Uneori purtau cu ea discuții non-meteorologice: o rețetă de prăjituri sau o recomandare de concediu. Directorul chiar ne-a rugat să nu avem fantezii erotice cu ea. Am întrebat-o totuși dacă are vreun iubit. S-a blocat un pic, a ezitat, a clipit rar de câteva ori și ne-a răspuns evaziv că din cauza salariilor mici, pe piața seducției, meteorologii nu mai sunt la căutare, ceea ce ne-a pus pe gânduri. Era hotărâtă să învețe meteorologie și atât. Era atât de preocupată încât nici măcar de ziua mea de naștere nu a vrut să guste o prăjiturică. Iar în campania electorală, când zilnic ridicam tonul și ne certam aprig în birou, a stat pur și simplu impasibilă în colțul ei, cufundată în hărți și în tabele.

În altă dimineață, am găsit-o la prima oră pusă pe treabă. Acoperise deja aproape întregul volum de lucru al colectivului. Lângă ea, directorul afișa un zâmbet larg.

— Tu nu te-ai mai dus acasă?, am întrebat-o.

— Nu, am stat aici, a răspuns.

— Tu ce faci în timpul liber?

— Citesc.

— Ce citești?

— Orice.

În fine, nu puteam noi să-i spunem cum să-și trăiască viața. Era alegerea ei.

Așa a trecut un an de zile. Ina Arcip nu-și luase nicio zi de concediu medical, nu răcise niciodată, iar noi încă nu știam mai nimic despre familia sau prietenii ei. Pentru că o învățasem tot ce știam, Ina Arcip își arăta recunoștința făcându-ne treaba. Nu intra în bisericuțe, nu era părtinitoare, nu-și dădea aere. Era cât se poate de corectă și eficientă. Iar noi ne-am lenevit atât de mult încât, în timpul turei de serviciu, stăteam toată ziua la televizor sau întinși în pat, dădeam like-uri pe telefoane și doar verificam din când în când dacă Ina este în grafic.

Totul a fost minunat până când directorul ne-a anunțat că trebuie să ne înjumătățească norma de lucru, la pachet cu o tăiere din salariu, evident. E ordin de sus, n-am ce să fac. Am sărit ca arși. Nu am găsit înțelegere nici la el, nici la conducerea de la București. Am încercat să o cooptăm și pe Ina Arcip în sindicat, dar a refuzat politicos, invocând impotența acestei organizații, ceea ce ne-a scos din sărite, deși trebuie să recunosc că avea dreptate. La orice revoltă a noastră, Ina Arcip era indiferentă. Se scuza că e nouă și că nu se bagă.

N-a mai durat mult până când au început concedierile. Ne-am gândit că Ina, fiind cea mai nouă, va fi prima pe listă. Dar nu a fost așa. Au fost nevoiți să plece alți doi colegi. Unul a ajuns paznic la o fabrică de cauciucuri, iar celălalt a divorțat și ulterior a picat în patima băuturii. Sau în ordine inversă, nu sunt sigur.

De atunci ceva s-a schimbat în atitudinea noastră față de Ina Arcip. Am început să o privim cu ură, cu suspiciune și cu invidie, deși ea continua să fie politicoasă și dornică să ne ajute.

— Vezi-ți de-ale tale!, i-am spus odată când s-a oferit să-mi corecteze o prognoză. Uitasem de polei. Nu s-a supărat, deși mi-am dat seama ulterior că avea dreptate, ca întotdeauna. A fost, într-adevăr, polei. Lucra din ce în ce mai bine, aproape de perfecțiune. A venit cu idei noi, a îmbunătățit și desăvârșit modelele matematice, iar noi nu am mai reușit să ținem pasul cu ea. Acuratețea muncii ei era diabolică – un cuvânt care probabil i-ar fi gâdilat orgoliul -, iar scorul ei de prognoze realizate era net superior față de al nostru.

Inevitabil, a venit și ziua fatidică - adică ieri, că acum e trecut de miezul nopții - în care directorul ne-a anunțat că suntem toți concediați, mai puțin Ina, desigur, dar să stăm fără griji că vom primi cele zece salarii compensatorii, așa cum se specifică în contractul colectiv de muncă. Avem familii, avem rate la bănci, până la pensie mai avem zece – cincisprezece ani, iar în reconversia profesională nu credem. Cine mai angajează un meteorolog bătrân? Am văzut ce soartă amară au avut cei doi colegi concediați mai devreme.

Nu ne-a mai rămas decât un singur lucru de făcut. Vă jur, nu a fost ceva premeditat, am acționat instinctual. Reveniți în birou, ne-am aruncat asupra ei ca niște câini. Nu a opus rezistență, de fapt nu a schițat niciun gest. Nu a arătat nici surprindere, nici groază, nici durere. Iar asta ne-a înfuriat și mai tare. Am izbit-o de pereți, femeile i-au smuls părul din cap, iar bărbații au lovit-o cu pumnii și picioarele până nu a mai dat niciun semn de viață. Am ucis-o cu bestialitate. Apoi, fără milă (era moartă oricum), i-am tăiat mâinile, picioarele și capul și am vârât-o într-un sac de rafie. Era ușoară ca un nor. Am îngropat-o în Pădurea Verde, lângă Muzeul Satului, sub scorbura unui copac bătrân și ne-am dus acasă fără să ne vorbim.

Cioc-cioc!

În sfârșit, a apărut Poliția, ce greu s-a mișcat. E dimineața, deja ora zece. Copiii au plecat la școală, soția la serviciu. Sunt singur acasă și nedormit. Slavă Domnului, nu au spart ușa.

Mă așteptam să fie un pluton întreg de mascați cu armele încărcate, să mă trântească pe burtă și să mă lege cu mâinile la spate. Eram pregătit să suport șocul. Îl meritam. Dar nu. La ușă s-a prezentat politicos o domnișoară tânără în uniformă. Nu era fioroasă deloc.

— Domnul Mugur Ioniță?

— Da, eu sunt.

— În legătură cu ce s-a întâmplat ieri la Centrul meteorologic, puteți să mă însoțiți la secție?

— Da, îi răspund surprins de amabilitatea polițistei.

Nici măcar nu are pistol la ea, adică nu văd niciun toc.

— Stați să-mi iau și bagajul.

— Nu e nevoie. Nu vă reținem mult.

— Nu mă încătușați?

— Dacă aveți chef de jocuri perverse, vă rog să le faceți cu soția, mi-a tăiat-o fata, iritată de întrebarea mea.

La sediul Poliției, pe o banchetă lungă sunt înșirați ceilalți colegi și colege, nedormiți, la fel ca mine.

— Oameni buni, ni se adresează un polițist - probabil cel însărcinat cu anchetarea crimei -, ce-ați pățit? E al treilea caz de genul ăsta în numai o săptămână. Luna trecută am mai avut vreo zece. Completați declarațiile și puteți pleca. Oricum a fost totul înregistrat de camerele din birou, n-are rost să negați fapta.

Am scris întreaga poveste, fiecare cum am perceput-o. Polițistul a băgat declarațiile într-un sertar fără să se obosească să le citească.

— Pentru distrugere de bunuri va trebui să vă deschid dosar penal. Plus amendă, plus obligații de plată. Probabil că vă va fi reținută și o parte din salariile compensatorii.

— Nu suntem arestați pentru omor? îndrăznește o colegă să întrebe.

— Ați înnebunit cu toții? La revedere!

Unul dintre colegii de suferință s-a oferit să ne ducă acasă cu mașina. A pornit radioul, unde, spre groaza noastră, în direct, vocea ei parcă venită dintr-un nor, recita, ca de obicei impecabil, poezia meteorologică a zilei. La final, cu inflexiuni jucăușe: a prezentat pentru dumneavoastră, meteorolog de serviciu Ina Arcip.

Am schimbat ruta și ne-am întors la Pădurea Verde. Am sesizat că era plină de morminte, unele mai proaspete, altele mai vechi. L-am identificat pe al ei după scorbura mare. Am dezgropat-o cu mâinile goale. Sub pământul reavăn, în mijlocul naturii, am găsit câteva cabluri îmbârligate, câteva resturi de plastic, circuite și ecusonul pe care erau trecute doar inițialele Inei Arcip.

*

Aprecieri critice Geo Moisi:

Mugur Ioniță a scris o povestire care se joacă cu cititorul de la început până aproape de sfârșit. Dacă nu ești atent și aștepți doar să se întâmple crima ori să afli de ce s-a petrecut fapta, ratezi cu succes toate indiciile pe care scriitorul timișorean le-a așezat aproape în fiecare paragraf. Am apreciat că și-a reglat povestirea în acord cu timpurile pe care le trăim, fără să piardă din vedere că un lucru pare constant: natura umană. Povestirea aceasta tratează subiectul raportării omului față de mașinărie, pe care o acceptă și chiar ajunge să o privească ca pe un semen, ca pe un egal în drepturi. Așa se face că distrugerea Inei Arcip ajunge să echivaleze în mintea personajului narator cu omorul. Practic, aceasta este și intriga povestirii, iar Mugur a dovedit, intenționat sau nu, că și genul policier te poate pune pe gânduri.

BIO: Mugur Ioniță (n.1972, la Timișoara) este meteorolog, scriitor și a mai fost, printre altele, ofițer, profesor de geografie, controlor trafic sol la aeroport și corespondent pentru vestul țării al săptămânalului Observatorul Militar. A lucrat în cadrul unor misiuni internaționale timp de peste doisprezece ani, în țări precum R.D. Congo și Bosnia și Herțegovina.

Este autorul romanelor Ultimul meteorolog (2021), Scrie-mi! (2023) și Odiseea adriatică (2025), publicate la Editura Lebăda Neagă, precum și al unei povestiri din volumul colectiv Underground TM – Orașul care nu se vede, (Editura Brumar, 2022).

Vara, când nu scrie sau nu scrutează norii, îl găsiți pe mare. În ultimii zece ani, de când a descoperit navigația cu vele, a acumulat câteva mii de mile pe mările Europei, în calitate de skipper sau de membru al echipajului.