Rodica Bretin, Pisica de la ora cinci, Corint, 2026

Am descoperit-o pe scriitoarea Rodica Bretin, mai întâi, în Ficțiunea, unde a publicat atât cronici de carte, cât și texte de ficțiune. Așa se face că o parte dintre prozele incluse în volumul Pisica de la ora cinci le-am citit inițial în paginile revistei.

Familiarizat cu stilul prozatoarei și cu povestea/ tematica unor texte, pot spune acum: departe de a fi o lectură care să te captiveze prin complexitate narativă sau intrigi puternice, în volumul de față avem de-a face cu o scriere directă, onestă, într-un stil ușor livresc, care își caută ecoul în registrul afectiv.

Cele 18 povestiri explorează tema copilăriei din Brașovul anilor ʼ60, privită prin ochii maturității. Iată o temă abordată – în forme și formule diverse – de numeroși scriitori români: copilăria în perioada comunistă; de aceea, mi-am propus să nu insist pe unele aspecte tematice (ca situația spațiilor locative, care erau sub semnul provizoratului; bătăliile dintre vecini pentru spațiul comun; colectivizarea; tranziția de la sat la oraș; jocurile copilăriei ș.a.), întrucât nu aduc elemente de noutate față de volumele publicate anterior pe această temă.

Scrise la persoana I, într-un registru realist, dar și cu accente fantastice (cum se întâmplă doar în Caii din curtea veche), textele recurg la un narator autodiegetic. Întâmplările, inspirate din copilăria autoarei și plasate pe fundalul unui Brașov cosmopolit, devenit un personaj central în economia poveștilor, conturează un tablou (auto)biografic variat – amintiri despre părinți, bunici, unchi, mătuși, vecini, cunoscuți și despre... animale. În cele ce urmează, voi discuta despre acestea din urmă, fiindcă – din punctul meu de vedere – cartea se înscrie într-o mai lungă tradiție a reprezentării animalelor în literatura română.

Cred că reușita (atât cât există ea) a volumului aici e de căutat – în relația om-animal, pe care prozatoarea o exploatează sub diverse moduri. Analizate din perspectiva animal studies, povestirile pot scoate la iveală semnificații și informații destul de relevante. Ca o scurtă paranteză, a apărut recent un volum substanțial pe această temă, coordonat de Emanuela Ilie: Animale și alte ființe literare. Pentru o zoopoetică românească.

Rodica Bretin explorează reprezentările și limitele autonomiei viețuitoarelor, precum și felul în care acestea intră în relație cu omul, într-o perioadă marcată de suspiciuni și rezerve față de asemenea deschideri. În acest climat, nu e nicio surpriză că fetiței îi erau trasate direcții clare, prin interzicerea relațiilor cu animalele și alte ființe:

De când mă știu am vrut un animăluț al meu, dorință cu atât mai fierbinte cu cât mi-era cu desăvârșire interzisă. Mama crescuse la țară, de unde adusese la oraș o învățătură deprinsă de la mama ei și bunica mea: oamenii stau în casă, animalele afară. De-asta în apartamentul nostru sclipitor de curat, de parcă așteptam musafiri în orice clipă, n-aveau ce să caute creaturi cu mai mult de două picioare. Visam să am un câine, o pisică, un hamster măcar, dar n-am avut noroc nici cu melcii pe care mama îi dibuia ascunși prin vreun cotlon și mă punea să îi duc înapoi de unde îi luasem, iar dacă îi găsea a doua oară, îi arunca cu mâna ei la gunoi.

Povestirea care dă titlul volumului recurge la o reluare în spirit postmodern a unei fraze celebre: "În fiecare zi, la cinci după-amiază, de acolo venea Pisica". Plasată în vara lui 1963, când naratoarea-personaj avea aproape cinci ani, narațiunea urmărește relația acesteia cu Pisica, pe care o hrănea zilnic, până în momentul în care doi meșteri, ocupați cu repararea acoperișului magaziei, se întrec să o lovească cu bucăți de țiglă, ascuțite și tăioase. Fiindcă aceasta nu s-a mai întors, într-o tentă moralizatoare aș spune, dorința fetiței ca "magazia-broască" să se trezească și să-i pedepsească devine realitate; bucuria stârnită de accidentul unuia dintre meseriași marchează și contactul cu o lecție de natură religioasă - distincția dintre fapte bune și păcate, mediată mai ales de bunică. Așa se produce și o anumită schimbare interioară – prin cultivarea faptelor bune, specifice vârstei: spălarea pe mâini, mâncatul tot din farfurie, dormitul de amiază fără proteste ș.a., în speranța că pisica va reveni. Miracolul se va produce, însă cu apariția altei pisici.

În povestirea Minte de găină, antropomorfizarea pare să funcționeze ca o strategie de reconfigurare a alterității. Roșcata devine, pentru o vreme, membră a familiei, profitând de absența domnului Bodor, "călăul" viețuitoarelor, plecat la tratament. Găinușa e foarte civilizată: când mânca nu dădea nicio firmitură pe jos, nu râcâia covoarele, nu găinița prin casă ș.a. Și pentru ca parabola să fie completă, puicuța cea roșie a fost "transferată" în satul părinților, Vlădeni, pentru a institui, simbolic, o nouă paradigmă a raportării la animal, una eliberată de logica sacrificiului. De altfel, "niciuna dintre urmașele Roșcatei n-a ajuns vreodată în oală", semn al unei mutații de sensibilitate.

În același text, autoarea își exhibă cunoașterea și empatia față de animale printr-o trimitere la Moartea căprioarei de Nicolae Labiș. Sau altă povestire, Ziua cea mai lungă, începe cu două întrebări referențiale specifice: "Cine n-a văzut Tăcerea mieilor? Cine n-a vărsat măcar o lacrimă citind în nuvele sau romane cum o fetiță fugită de acasă în ajun de Paște aleargă pe câmp cu un mieluț în brațe, într-o încercare fără sorți de izbândă de a-l salva de cuțitul măcelarului?"

Într-o altă povestire se conturează istoria porumbelului Arthur, botezat după neînfricatul cavaler al Mesei Rotunde, care își târa pe pământ o "aripă beteagă". De aici se desfășoară o mică epopee a salvării, dublată de tentativa de a-l ascunde de privirile părinților, în pivniță (ceea ce va deveni în final un secret tată-fiică). Însă, cum "prietenul necuvântător" are parte de un sfârșit nefericit, protagonista cunoaște pentru întâia oară cu moartea, prilej pentru o nouă lecție.

De asemenea, motanul Kandur, cățelul Piki, oile și miei din Vlădeni sugerează că prozatoarea încearcă să șteargă granița dintre cele două categorii, om și animal, cu atât mai mult cu cât nu mai vezi doar ce simbolizează acesta din urmă, ci ești invitat să te întrebi ce înseamnă să fii acel animal în poveste.

În fine, aș mai adăuga și că există două texte care mi-au atras în mod deosebit atenția, deoarece se remarcă prin intrigi mai complexe și mai bine conturate, cu un real potențial de a fi dezvoltate în creații mai ample: Cerceii din stele de mare și Unchiul nostru din America. În rest, mi se pare că persită un ton echilibart, fără ieșiri prea mari în largul intensității.