Între crud și gătit este mai mult decât o deosebire de gust personal și gastronomie. Antropologii disociază astfel, mai ales de la Claude Lévi-Strauss încoace, două stadii de evoluție: omul supus rigorilor naturii, pe de o parte; emancipat de asemenea dependențe, odată cu avansul civilizației, pe de altă parte. La fel funcționează, aș spune, diferența dintre încălțat și desculț.

A fi desculț e (sau evocă) o stare genuină, de contact nemijlocit cu mediul din jur. Înainte de a fi o podoabă, un accesoriu de interes estetic sau o marcă a statutului social, încălțările au evident o funcție practică. Ele sunt, pragmatic vorbind, o prelungire instrumentalizată a corpului. Din punct de vedere simbolic, încălțămintea e un semn al desprinderii omului de starea lui primară. E un răspuns la provocarea naturii, formulat printr-un act de adaptare, unul creator, cultural. Dezmințind mucalit farmecul idealizat al vieții la țară, Topârceanu asociază, tocmai de aceea, elogiul orașului – al ordinii citadine care domesticește mediul natural și-l anexează civilizației – cu încântarea în fața defilării încălțărilor pe caldarâm: "Mie dați-mi străzi pavate,/ Măturate,/ – Dați-mi cinematograf!", "Dați-mi, dați-mi strada-ngustă", "Cu trăsuri, femei cochete/ și cu fete/ Încălțate cel puțin!".

La drept vorbind, prin literatura română străbate o întreagă armată a desculților. Mai mult decât personajele din romanul lui Zaharia Stancu, Ilie Moromete e probabil figura emblematică. Moromete strivindu-și miriștea sub tălpile goale, pășind lent, cu pași măsurați, cu greutate seniorială, de feudal care își inspectează fieful, în vreme ce slujbașii, slujnicele și restul lumii se agită să-i facă pe voie, mai scăpând, în răstimpuri, câte o vorbă de obidă, repede înghițită de ritualul supunerii și urgența corvezii domestice. Lui Moromete îi reușește astfel o formă a denudării auguste, de ființă liberă, demnă, domnitoare din fire, in jurul căreia se clădește și se învârte lumea, precum salcâmul care tronează patriarhal în ograda familiei. În partea a doua a romanului, statuia se clatină însă, aura pălește. Desculț, împuținat, luptând cu forțe de neînvins, pe chipul stăpânului joacă sumbru o lumină crepusculară, definitivă. La Niculae, mersul cu picioarele goale e simptomul vulnerabilității celui ce pășește șovăielnic, pe nisipuri mișcătoare. Mai mereu bolnav, scuturat de friguri, desculț și prost îmbrăcat, visează cu ochii deschiși să facă școală și, supremă revanșă, să ajungă învățător, ceea ce neam din neamul lui n-a mai pomenit.

Surorile lui Birică, Ileana și Gheorghița, stau înfipte și "mândre" în sărăcia lor, pe care o compensează printr-o etică a vredniciei, a datoriei familiale onorate și a integrității caracterului. Desculțe, în veșminte ponosite, au o demnitate de Infante neînduplecate în credința lor că fac exact ceea ce ar trebui să facă și să fie, oricât le-ar costa. În mândria lor nestrămutată se strecoară un strop de încăpățânare juvenilă și un simț al chiverniselii. Cu tălpile goale, în ținuta lor modestă, fac împreună cât un cor de Hestii pornite aprig să-și apere fratele de capcana însurătorii nepotrivite.

La celălalt capăt al podiumului pe care defilează, în literatura română, figuri feminine de neuitat, e, desigur, Doamna T, cu ținutele ei rafinat citadine, cu pantofii eleganți în care se alintă mătasea ciorapilor nisipii. Mai e și Despina Băleanu, protagonista din Homeric, cu fabuloasa ei colecție de pantofi în culori ireale, aduși din patru zări. Mai sunt destule altele. Dar asta e o altă poveste.

N-aș vrea să bruschez printr-un exemplu din cu totul alt registru literar, dar, oricât de diferit, el este relevant în context. Eminență cenușie și mâna dreaptă a stăpânului, Motanul năzdrăvan din basmul lui Charles Perrault este – cum altfel – încălțat. El participă la civilizație, s-a integrat în ea. Nu mai este o sălbăticiune oarecare, neșlefuită în apucături, ci un curtean cu subtilități levantine, cu mintea ascuțită și vorba bine mlădiată. Pe scurt, un Motan cu ciubote roșii. Nu numai pentru că poartă o mândrețe de cizmulițe, ci pentru că este el însuși, pe de-a-ntregul, o raritate, precum roșul purpură altădată, înainte ca această culoare rezervată în exclusivitate suveranului să se democratizeze treptat.

A fi desculț rămâne, pare-se, marca unei lumi mai aproape de natură, dincolo de convenție și etichetă. Uneori este un gest de frondă. E de-ajuns să ne-o amintim pe Julia Roberts urcând desculță și radioasă, cu ostentativă sprinteneală, scările acoperite de covorul roșu, la Cannes, în 2016. A fost modul ei de a-i scoate pe snobi din papuci, de a lua peste picior o normă absurdă, un cod vestimentar care interzicea femeilor fără încălțăminte cu tocuri înalte, accesul la un important eveniment monden și artistic. Din respect pentru cei ce trăiesc în sărăcie, Cesaria Evora, "diva desculță", faimoasa interpretă de morna, un gen muzical specific ținutului său de baștină, Insula Capului Verde, a urcat mereu pe scenă în picioarele goale.

Există "epoci în care încălțările sunt mai puțin deformante", după cum există "adevărul liber al piciorului gol", observa Marguerite Yourcenar în "Carnetele de note" la Memoriile lui Hadrian. E un adevăr pe care îl pune în valoare transformarea dansului occidental, de la baletul academic, cu poante, tutu și severa codificare a mișcării, la precursorii modern dance și continuatorii lor, până astăzi. Între aceștia, Isadora Duncan face figură de pionierat. Inspirată de iconografia Antichității eline, Isadora renunță la recuzita clasică a balerinei de felul Annei Pavlova, lebăda iconică, și dansează desculță, cu salturi mari, cu mișcări largi, învoalte, căutând nu atât rigoarea formală, cât autenticitatea.

Nec plus ultra, grația acrobatică a tocurilor înalță un mic piedestal ambulant, care pune teatral în valoare silueta purtătoarei. Cumva surprinzător, tocurile par să fi fost inventate pentru a veni în ajutorul bărbaților, al călăreților persani care se sprijineau în ele, pe scara șeii, atunci când își întindeau arcul pentru lansarea săgeților. Potențialul scenic al încălțărilor înalte e dovedit de folosirea coturnilor în amfiteatrele Greciei antice. Înalți, cu talpa groasă, făceau parte din ținuta obligatorie a actorului de tragedie. Integrați într-o recuzită a măreției, coturnii erau meniți să-i facă pe actori să pară mai înalți, mai impunători, pe măsura gravității solemne a rolului și a naturii excepționale e eroului. Tocmai de aceea, despre personajele lui Euripide, mai adâncite psihologic, s-a spus că și-au lepădat coturnii și au pășit omenește, în pas cu muritorii de rând.

Sandalele înaripate ale lui Hermes, papucii zburători ai Micului Muc, largi cât două corăbii, plutind prin aer la concurență cu covorul fermecat, pantoful străveziu al Cenușăresei… Toate au lăsat urme, dacă nu în intenția scriitorilor, atunci în maniera de lectură spontană a cititorilor, la intersecția unor coincidențe. O Nocturnă a lui Bacovia, de pildă, se încheie cu un fel de complex al Prințului abandonat în seara balului de domnița necunoscută, care se preschimbă tainic în Cenușăreasă și lasă în urmă un condur stingher de cleștar: "ploaia plânge pe drum/ (…) Pe urma unui mic pantof într-un parc/ de demult...// (…) Afară, la fereastră, toamna a spus: - Of!".