Nimeni nu știa exact când apăruse atelierul bătrânului Anton în cartier, pe o stradă atât de îngustă încât nu puteau trece două persoane una pe lângă cealaltă fără să se atingă. Unii spuneau că atelierul exista încă dinainte ca orașul să fi existat. Alții jurau că îl văzuseră într-o zi dispărând, apoi reapărând la două străzi distanță, fără ca cineva să-l fi mutat. Indiferent de teorii, toată lumea era de acord asupra unui lucru. Anton știa să repare orice ceas. Sau, după cum se zvonea în unele seri de toamnă, știa să repare chiar și ceva mai subtil decât ceasurile, știa să potrivească timpul.

Atelierul era luminat slab de felinare cu ulei, care aruncau umbre tremurate peste vitrina plină cu mecanisme vechi. Ceasuri de buzunar, pendule din lemn, ceasuri de masă în formă de lebădă sau de craniu, rotițe și arcuri împrăștiate ca niște stele mici. Totul părea viu, ca un mic regat metalic.

Puțini știau că înainte să devină ceasornicar, Anton fusese astronom. Nu unul modern, cu telescoape sofisticate, ci un astronom al vechilor timpuri, care studia mai mult umbrele decât stelele și liniile de pe fețele oamenilor mai mult decât constelațiile. În tinerețea lui, Anton descoperise ceva ciudat. În fiecare noapte, un anumit punct al cerului dispărea pentru câteva secunde. A fost singurul care a observat asta și după decenii de studii, și-a dat seama că nu era un fenomen astronomic, ci un fenomen temporal.

Atelierul era slab luminat de felinare cu ulei, care făceau umbrele să tremure peste vitrina plină cu vechituri. Ceasuri de buzunar, ceasuri de perete, ceasuri de masă în formă de craniu, rotițe și arcuri împrăștiate ca niște stele mici. Totul părea viu, ca un mic regat de metal. Anton era un om cu părul cărunt până la umeri și cu ochi de un gri spălăcit. Vorbea puțin, zâmbea rar și când o făcea, aveai impresia că zâmbetul lui era mai bătrân.

Într-o seară friguroasă, Eric intră în atelier. Avea douăzeci și opt de ani, dar ochii lui păreau ai unui om mult mai obosit decât îi permitea vârsta.

— Am auzit că ați putea ajuta, a spus el, închizând ușa. Vocea îi tremura de la frig sau de la frică. Am venit pentru ceasul despre care se spune că poate opri moartea.

Bătrânul a ridicat privirea dintr-o roțiță mica.

— Mulți au auzit, însă puțini au avut nevoie cu adevărat.

— Eu am nevoie! exclamă Eric.

Înainte să poată continua, bătrânul l-a măsurat cu o privire atât de ascuțită încât Eric a simțit că fiecare gând nespus i-a fost citit fără drept voia sa.

— Cineva te urmărește de ceva, spuse Anton. Dar nu oamenii sunt problema ta. Moartea e.

Liniștea a devenit asurzitoare.

— Vreau să trăiesc, a spus atunci Eric. Nu vreau să mor, nu încă.

Anton a închis mecanismul la care lucra și a scos dintr-un sertar o cutie mica și neagră. A deschis-o încet, iar lumina lămpii a fost absorbită de ceea ce se afla înăuntru. Era un ceas de buzunar albastru, cu o carcasă dintr-un metal necunoscut. Pe capac era gravată o clepsidră înconjurată de trei cercuri.

— Acesta este Ceasul Schimbării Destinului. Îți poate salva viața de trei ori. Nu mai mult. Fiecare salvare vine cu un preț. Poți să pierzi o amintire, o persoană sau un loc din lumea ta.

— Nu înțeleg, spune confuz Eric.

— Nici nu trebuie, a zis Anton, închizând cutia. Vei înțelege atunci când vei plăti.

— Și dacă refuz?

— Atunci vei muri la prima ocazie. Moartea ta a fost deja scrisă. Doar ceasul o poate rescrie, dar fragmentele pe care le rescrie trebuie luate de undeva.

Eric a simțit un fior rece pe spate și a întins mâna. Anton i-a pus ceasul în palmă, dar înainte să-l ia cu adevărat, bătrânul l-a prins de încheietură.

— Amintește-ți ceva foarte clar, spuse. Ceasul nu iubește îndoiala. Dacă îl folosești o dată, vei fi tentat să-l folosești din nou și din nou. Însă fiecare dată îl va face să fie mai flămând.

— Flămând? De ce? întreabă Eric.

Ceasornicarul nu i-a răspuns decât cu un zâmbet inexplicabil.

A doua zi, când cerul era plin de nori întunecați, Eric traversa podul vechi peste râu. Podul era cunoscut pentru scândurile sale șubrede, pe care nimeni nu-l mai repara, dar orașul continua să-l folosească pentru că era cel mai scurt drum spre centru.

Eric pășea repede fără să se gândească la pericol, până când a simțit lemnul cedând sub el. Deodată, s-a prăbușit, simțind aerul rece tăindu-i respirația și văzând apa neagră ridicându-se spre el. Își spunea un singur lucru în minte: Nu acum!

Ceasul s-a încins atât de tare încât i-a ars pielea, scoțând un sunet ca o bătaie de inimă din metal. Eric era din nou pe pod cu un pas în urmă, iar scândura era întreagă. Scăpase. A râs, a plâns, rămânând acolo mult timp, fără să înțeleagă ce tocmai se întâmplase. Dar noaptea, când se întorsese acasă, a observant primul semn al prețului.

În fotografiile din sertar, mama lui era prezentă, dar când încerca să-și amintească chipul ei, ceva lipsea. Nu era decât o formă, o idee, o prezență fără contur. Parcă cineva îi ștersese trăsăturile, lăsând doar durerea. Ceasul ticăia încet și liniștit.

---

Trecuseră câteva luni în care Eric încercase să uite de existența ceasului. Nu voia să îl mai atingă, sau să îl privească, dar ceasul părea să-l urmărească. Odată, l-a găsit în alt sertar decât cel în care îl lăsase, altădată, l-a auzit ticăind deși nu era deschis.

Într-o seară, când lucra în studioul său mic, a izbucnit un incendiu din cauza unei instalații electrice vechi. Focul a înaintat atât de repede încât oamenii au fugit panicați. Eric a încercat să salveze câteva schițe, dar un perete care ardea necontenit s-a prăbușit în fața lui, blocându-l în cameră. Fumul îl sufoca, ochii îl usturau, iar flăcările îl înconjurau, roșii și nebune.

— Nu vreau să mor! Nu iar! urlă el.

Ceasul a zvâcnit în buzunar, vibrând violent. Limbile s-au învârtit ca un vârtej, apoi totul disăuruse. Nu mai era nici urmă de zgomot, fum sau durere. Eric se afla din nou în studio, cu câteva secunde înainte de prăbușirea peretelui. A fugit din timp, iar oamenii din jur începeau să cadă și să strige în spatele lui. A trăit.

După câteva ore mai târziu, când a încercat să-și amintească de Maria, cea mai bună prietenă a lui, sufletul lui pereche, n-a reușit. Avea doar o senzație de gol. Știa că Maria exista, dar nu știa cine fusese pentru el și ce însemna. Nici numărul ei, nici vocea, nici râsul nu se mai întorceau, nu își mai putea aminti. Telefonul nu o avea în memorie, iar pozele o arătau ca o străină. Ceasul ticăia cu o satisfacție mulțumită.

Eric a început să se teamă de ceas. Nu-l mai purta, ci îl ținea într-o cutie metalică, închisă cu trei lăcățele. Uneori avea impresia că-l aude mișcându-se înăuntru, zbătându-se.

Într-o noapte, după ce ieșise de la serviciu, a fost atacat de un individ. Nu a aflat niciodată de ce, poate fusese doar o tentativă de jaf sau poate ceva mai rău, ceva legat de acea impresie că era urmărit cu mult înainte de a-l întâlni pe Anton. Lama individului i-a atins pielea, simțind șiroaiele calde cum se scurg rapid. S-a prăbușit imediat la pământ într-o baltă de sânge.

Atunci a strigat ultima dorință.

— Nu acum!

Cutia cu ceasul din rucsac s-a crăpat, ca și cum dinăuntru cineva ar fi împins. Ceasul a pornit singur, sfărâmând metalul. A căzut pe pământ, strălucind în noapte. Ultima salvare a fost declanșată. Când Eric a clipit, era cu câteva minute în urmă, unde începea strada. Era nevătămat, doar că lumea nu mai era a lui.

Când a ajuns acasă, a găsit o locuință amenajată altfel, haine care nu erau ale lui, agende scrise cu o caligrafie ce nu semăna cu a sa. Pe perete era o fotografie cu el, alături de o femeie pe care nu o recunoștea. Vecinii îl priveau ca pe un străin. La birou, nimeni nu știa cine este, nu fusese niciodată angajat acolo. Nici măcar numele lui nu exista în documente. Lumea în care trăise se destrămas ca și cum ceasul îi oferise o viață în care Eric nu exista. Ultimul preț fusese cel mai mare, pierduse propriul său locul lui în lume.

Disperat, Eric s-a întors la atelierul ceasornicarului. A mers pe aceeași stradă îngustă, cu același felinar tremurând. Dar atelierul nu mai era acolo. Clădirea era abandonată, fără vreo urmă de existență. Era doar o ușă veche pe care a deschis-o temător. Eric s-a așezat pe podea, plângând, când a văzut pe un scaun un bilețel prăfuit. Dacă citești asta, înseamnă că ai folosit toate cele trei vieți. Ceasul ți-a oferit tot ce putea. De acum înainte, folosește-l pentru găsirea drumului tău. Unele vieți nu pot fi recuperate, dar pot fi regăsite sub alte forme.

Era un străin în propria sa viață, dar pentru prima dată în luni de zile, nu simțea doar frică, simțea și o chemare.

Într-o dimineață cu ceață densă, după o noapte de mers nesfârșit, Eric a ajuns într-un luminiș la marginea unei păduri. Ceața era atât de groasă încât părea aproape solidă. A făcut un pas înainte. Ceasul a scos un singur sunet, apoi s-a oprit pentru totdeauna.

În fața lui, în ceață, a apărut o siluetă. Era Anton. Nu mai era așa cum și-l amintea. Acum era tânăr, cu ochii vii, păr castaniu și zâmbet cald.

— Ți-ai găsit drumul, spuse el.

— Ce înseamnă asta? Unde suntem? întreabă Eric.

— La marginea timpului. Acel loc pe care îl cauți nu este o destinație, este o stare în care trebuie să intri. Ceasul nu învinge moartea, doar o amână până când devii pregătit să o înțelegi și să o accepți.

Eric a simțit cum aerul se schimbă în jurul lui, fiind mai blând.

— Este adevărat că ai pierdut amintiri, oameni și locuri. Însă ele nu au dispărut, doar s-au mutat.

— Unde?

Anton a zâmbit trist, după care continuă:

— Într-o viață în care nu vei avea nevoie de ele.

— Și acum? spune curios Eric.

— Acum îți alegi singur următoarea clipă. Nu o mai ia nimeni pentru tine. Nici ceasul, nici moartea, nici eu.

Anton s-a retras în ceață. Atunci, un drum s-a deschis în fața lui Eric, doar că nu era un drum fizic, ci unul spiritual. El a dus ceasul la piept și a pășit pe acel drum. Nu știa unde duce sau dacă cineva îl așteaptă. Un lucru îl știa sigur, era în sfârșit liber să trăiască viața pe care și-a ales-o. Nimeni nu scapă de timp, Eric învățase să-l păcălească de trei ori. Dar timpul nu iartă niciodată. El înțelesese că doar așa poți învinge moartea cu adevărat, dacă o accepți.