Dragă Daniel Nica, pentru început, aș vrea să te întreb: cum a început 2026 pentru tine? Ce ți-ai propus pentru acest an?

Pentru mine, 2026 a început cum au început și alți ani. M-a prins mahmur. Nu-i vorba de o mahmureală post-bahică, în siajul petrecerilor de Crăciun și Revelion. Ci – ca să răspund și la cealaltă întrebare – e vorba de faptul că începutul de an m-a prins într-un fel de dezorientare, fără mari planuri de viitor; asta, în timp ce destui oameni din jur își propun obiective ambițioase și adoptă – cum se spune – "rezoluții". Eu nu sunt genul de om care-și face multe planuri. Nu fiindcă n-aș crede în ideea de proiect, în proiecte de viață, ci fiindcă văd că, pentru mulți, planurile țin loc de viață. Oamenii-și fac tot felul de strategii sofisticate, își fixează ținte clare, dar viața are prostul obicei să te ia prin surprindere și atunci toate strategiile și proiectele abstracte nu mai valorează prea mult. Am și eu câteva planuri pentru 2026, dar, fiindcă sunt încă abia la început și nu vreau să mă hazardez, mai amân dezvăluirea lor.

Nu vrei să le dezvălui, fiindcă ți-e teamă că nu se vor împlini?

Nu neapărat. Adică este și asta, dar mai e ceva. Eu, la început de an, simt parcă un fel de lumină rece, străină, ca într-un hol de spital, atunci când nu ești nici în salon, pe tratament, dar nici sănătos, la tine acasă. Toată lumea vorbește în ianuarie despre începuturi, despre "restart", despre obiective mari, adică lumea are direcții clare, are certitudini și e confortabilă. Eu am mai degrabă nedumeriri despre lucrurile care urmează și pe care nu le pot controla. De aici, vine și neîncrederea în promisiunile prea ferme. Ce vreau să spun e că mă regăsesc, la începutul de an, cu un fel de fragilitate, cu multe necunoscute, cu o eternă nevoie de sens, de care nu sunt mereu sigur. În fine, mă regăsesc ca fiind doar un om, iar oamenii sunt creaturi vulnerabile. Pe de altă parte, o mahmureală – că tot am pronunțat acest cuvânt – nu e ceva rău. E un moment de tranziție, o stare între două lumi. Fiindcă, această conștiință a fragilității e un început de luciditate, așa cum e când te trezești din somn. Nu știi dacă trecutul recent a fost un vis sau nu; dar ușor, ușor, începi să te dezmeticești. Mă întreb și eu ce a fost real și bun în 2025 și ce a fost mai puțin adevărat și pornesc, încet, din acel punct.

Ce a fost real și bun pentru tine în 2025? Și ce amintiri păstrezi din anul care a trecut?

Am publicat o carte și am scris câteva articole academice, băiețelul meu a intrat la școală, la clasa zero, mi-am dat examenul de abilitare, care-ți conferă capacitatea de a coordona doctorate. Am fost la niște conferințe academice și, din noianul de cursuri de la facultate, am ținut câteva ore de care am fost chiar mândru. Mă rog, mare parte din astea sunt mai mult – să zicem – "realizările" din 2025. Dacă vine vorba strict despre amintiri, atunci amintirile cu adevărat frumoase pentru mine sunt mai degrabă banale. Frumusețea lor ține de faptul că sunt, în primul rând ale mele, că au un caracter personal, trăit. Și nu sunt lucruri spectaculoase, dar sunt foarte reale. E vorba de momente petrecute în familie sau cu prietenii. Cele mai vii amintiri sunt cele trăite alături de familie și de prieteni, pentru ca ei m-au făcut să mă simt viu. Așa că nu sunt lucruri foarte publice. Dac-ar fi totuși să evoc aici și câteva momente cu un caracter public, ar fi întâlnirile cu niște oameni extraordinari pe care i-am avut invitați anul trecut la Scena Gândirii, ciclul de conferințe și dialoguri, pe care le-am coordonat la Opera Națională București. Oameni precum – și sper să nu greșesc acum ordinea în care i-am avut invitați – Ion Bogdan Ștefănescu, Theodor Paleologu, Cristian Mandeal și Daniel Jinga sau Mircea Cărtărescu.

La începutul anului s-au împlinit trei ani de când ai demarat Scena Gândirii la Opera Națională București, seria de conferințe și dialoguri lunare cu unii dintre cei mai interesanți, mai vii și mai profunzi oameni de cultură din România. Ce înseamnă acest proiect pentru tine? Cum l-ai defini în câteva cuvinte? Cum îți alegi invitații?

Pentru mine, Scena Gândirii a fost legată de încăpățânarea de a crede în cultura înaltă și în oameni care au ceva de spus, fiindcă au gândit mult timp asupra unor lucruri. Noi trăim într-o epocă anti-elitistă, o epocă a culturii pop și, mai ales, a TikTok-ului, adică a impresionării rapide, a verdictului imediat, a evanescentului, a atenției fragmentate. Dar eu cred că ce e valoros și durabil se învață din cultura înaltă, așa elitistă cum este. Nu cred în influencerii apăruți peste noapte. Cred în oameni care s-au format în decursul timpului, nu de azi pe mâine. Și cred în idei care cer răbdare, care cer un anumit tip de atenție și încordare. Când am demarat Scena Gândirii, exact asta mi-am dorit: o alternativă la cultura de TikTok, o scenă cu oameni valoroși, care gândesc cu niște instrumente pe care și le-au șlefuit în timp.

Și ăsta a fost și criteriul după care mi-am ales invitații. M-au interesat oameni cu o competență reală, dovedită, oameni care au în spate o experiență solidă, o disciplină, o biografie intelectuală și, nu în ultimul rând, care pot exprima un gând ce nu se epuizează după primele două fraze.

Dar, până la urmă, trebuie să recunosc că mi-am ales invitații și după un criteriu foarte subiectiv. Dacă mie îmi plăceau, dacă eu simțeam că au ceva de spus, eram convins că și spectatorilor sau telespectatorilor o sa le placă.

Am avut bucuria să particip și eu la una dintre aceste întâlniri, în mai 2023, când invitat a fost Nicolae Manolescu. Având ca punct de plecare titlul întâlnirii de atunci, te-aș întreba: "la ce mai e bună literatura?" Și la ce e bună filosofia?

Mă bucur că ai fost prezent la discuția cu Nicolae Manolescu. Atunci, în dialogul cu dumnealui, am încercat, de dragul polemicii, să joc rolul de avocat al diavolului și să apăr literatura angajată, "arta cu tendință", cum zicea Gherea. Azi, mare parte din critica literară mondială marșează pe acest tip de miză și valoare ideologică a literaturii. Eu, pe de altă parte, dincolo de polemica înscenată cu profesorul Manolescu, cred că valoarea literaturii nu vine din faptul că te face mai civic, mai corect sau mai moral, ci din sensibilitatea pe care o cultivă. Mă refer la o sensibilitate care e legată, în mod fundamental, de materialul brut al omenescului, pe care scriitorii îl surprind și îl transfigurează. Literatura e, în primul rând, o oglindă a naturii umane, cu tot ce zace în ea: ambiția, gelozia, frica profundă, cruzimea, tandrețea, mila, iluzia, lașitatea, eroismul. Iar literatura atinge acest fond adânc al umanului cu o forța și o concretețe pe care teoria și conceptele abstracte nu le au. Citind, te trezești locuit de viața altuia și recunoști ceva din tine în străinul acela. Asta e una dintre marile ei virtuți: se află în contact cu acest strat profund al umanității noastre comune. Și îl atinge chiar și atunci când ceea ce rezultă e incomod, inadecvat sau subversiv pentru sloganurile zilei. Din motivul ăsta, am o rezervă față de literatura tezistă, moralizatoare sau activistă: când romanul, poezia și critica literară se transformă în catehisme ideologice, dispare tocmai complexitatea asta de adâncime, această profunzime, dispare umanul.

Asta înseamnă că ești adeptul ideii de "artă pentru artă"?

Nu neapărat. Cred că nici ideea de artă pentru artă nu poate fi absolutizată. Fiindcă literatura e, inevitabil, ancorată în istorie; afectele umane fundamentale iradiază dintr-un câmp social determinat. De exemplu, e o diferența importantă între felul în care, în America secolului al XIX-lea, simte frica un alb și felul în care o simte un negru. E diferit modul în care se modulează ambiția sau chiar dragostea la o femeie decât la un bărbat, în diverse perioade. Felul în care iubim, în care simțim moartea sau în care ne trăim iluziile e filtrat prin tot felul de caracteristici, dintre care unele sunt pur individuale, însă altele țin de identitatea noastră socială. Dar ăsta nu e un motiv, să privești literatura ca o formă de reeducare. Nici să crezi că valoarea ei e măsurabilă prin gradul de utilitate civică, prin cât de bine servește o cauză ori prin cât de fidel repetă vocabularul momentului. Pe scurt, literatura e bună, fiindcă e literatură, adică fiindcă e umană.

Dar filosofia? La ce e bună?

Filosofia e bună fiindcă te face liber sau, mai bine zis, îți arată cât de liber poți fi. Îți dă instrumente care te ajută să nu te lași confiscat, să nu devii captiv. Să nu te lași confiscat de clișee, de opinii la modă, de indignări împrumutate, de tentația de a reacționa automat. De peste două milenii și jumătate, filosofia asta face: îți antrenează atenția, răbdarea și discernământul. Te ajută să vezi ce presupoziții ascunde o idee, ce se întâmplă când duci un argument până la capăt, te ajută să faci un pas în spate și să vezi lucrurile și altfel, într-o lumină diferită. Și, chiar dacă expresia e uzată prin repetare, există un miez profund adevărat în afirmația că filosofia te ajută să gândești cu mintea ta. E vorba aici de ceva mai mult decât simpla originalitate. E vorba, de fapt, despre o igienă a minții. Adică să ai temeiuri bune pentru lucrurile în care crezi, să-ți recunoști limitele intelectuale, să știi de ce știi ceea ce știi și să ai habar de unde începi să nu mai știi, să nu te abandonezi certitudinilor flatante. Iar lucrurile astea nu sunt foarte comode, însă ele sunt absolut necesare pentru un spirit liber.

De fapt, literatura și filosofia se întâlnesc, aici, într-un punct comun. Fiindcă ambele, scoțându-te din comoditate, te scot din captivitate. Literatura o face prin imaginație și prin implicit (personaje, scene, poveste). Filosofia o face prin concepte, prin clarificare și prin reflecție directă. Iar când ele își servesc onest misiunea, când filosofia e filosofie, când literatura e literatură, atunci omul devine mai greu de confiscat, de manipulat și, în felul ăsta, mai atent la adevărul din el și din ceilalți.

Ce filosof contemporan se află în admirația ta permanentă?

N-aș vorbi de o admirație permanentă și nu am o ierarhie fixă. Dar acum, de exemplu, l-aș pomeni pe Peter Sloterdijk, dacă e să mă limitez la filosofii care sunt încă în viață. E un autor care gândește cu adevărat, adică unul care gândește constant dincolo de automatisme și formule facile. În plus, e un exemplu rar de erudiție, de imaginație, de creativitate conceptuală și expresivitate stilistică. De curând, am terminat de citit Trebuie să-ți schimbi viața, excelent tradusă în română de Paul Gabriel Sandu. Îndemnul din titlu, preluat dintr-o poezie a lui Rilke, e un apel de a te confrunta cu limitele tale, cu "mai puținul" care ești acum, cu diferența dintre ceea ce ești și ceea ce ai putea deveni. E o chemare ce se naște dintr-un tip foarte înalt de luciditate: îți vezi limitele și, astfel, îți devine limpede că viața umană e un șantier continuu. În miezul cărții, stă o idee care a mai fost spusă și de alții, dar pe care Sloterdijk o dezvoltă admirabil. Ideea că ființa umană e o creatură care se autoconstruiește prin repetiție, prin exerciții, prin antrenamente. Exercițiul, pentru Sloterdijk, nu e doar ceva ce fac sportivii; e orice operațiune repetată, care menține sau crește o capacitate. În sensul ăsta, etica apare ca o artă a antrenamentului. Deci etica nu reprezintă, în primul rând, un cod de norme, ci mai degrabă ceva ce presupune formarea sinelui sau, chiar mai mult, transformarea sinelui. Ideea e că omul nu e nimic altceva decât un rezultat al muncii repetate asupra sa însuși, al unei organizări a vieții în jurul unor proceduri care îl formează într-o anumită direcție. Pe scurt, ești ceea ce repeți, ceea ce faci zilnic, ești produsul riscurilor pe care ți le asumi sau, dimpotrivă, de care fugi constant.

O parte din noi e deja repetată, pasiv și impersonal, de obiceiuri fixe, de inerții și automatisme. Însă o altă parte din noi ar putea să se repete conștient și activ, prin faptul că își creează alte rutine, își construiește tehnici proprii, își alege liber disciplina de viață. Aici e diferența dintre o existență trăită pe pilot automat și o viață în care omul e artizanul devenirii sale. În fine, nu vreau să mă lungesc prea mult. Ideea e că Sloterdijk e unul dintre cei mai înzestrați filosofi în viață, un tip extrem de original și formidabil de cult.

Ce înseamnă pentru tine un om cult?

Un om care face cultura să fie a lui. Asta înseamnă să-ți însușești ceea ce ai citit, ce ai ascultat sau ai văzut, să-ți apropriezi un autor, o carte, o creație artistică. Adică să le metabolizezi, să le prelucrezi în acord cu personalitatea ta, care, la rândul ei va fi prelucrată în funcție de tot ce asimilezi. Fiindcă și cultura, la rândul ei, te prelucrează, te schimbă. Îți schimbă felul de a fi și îți modifică treptat judecata, sensibilitatea, timbrul sufletesc. Un om realmente cultivat poartă în el toate cărțile pe care le-a citit, chiar dacă, pe unele, le-a a uitat aproape în întregime. Pentru că, odată ce ideile și trăirile trec printr-un filtru personal, ele se decantează și apoi se întorc natural în conversație, în ceea ce el scrie la rândul său, în felul în care privește lumea, în felul în care-și alege cuvintele pentru a exprima tot felul de idei, sentimente și nuanțe. Pe omul cultivat îl recunoști după firescul legăturilor pe care le face între un autor și altul, între idei diferite, între o pagină de carte și o situație de viață. Din punctul acesta de vedere, cultura e o formă de eleganță.

De ce spui că e o formă de eleganță?

Cultura presupune un tip de grație, o formă de lejeritate care e surprinsă foarte bine de termenul italienesc sprezzatura. Asta înseamnă un fel de nonșalanță, care maschează efortul îndelungat din spatele acestei lejerități vizibile. Să faci ca ceea ce e dificil să pară foarte ușor și natural. Iar asta presupune, în primul rând, să-ți dai propriile reguli, să-ți creezi un stil personal. Francezii zic Le style c'est l'homme même . Așa e cu omul cultivat. Cultura e omul însuși. Aș face aici o distincție între omul cultivat și, pe de o parte, un snob, iar, pe de altă, parte, specialistul îngust. Snobul îți flutură în față tot felul de citate, de obicei emfatice și prost ales. El răspunde prin delegație, cum zicea Noica. Nu el vorbește. Îi deleagă pe Voltaire și pe Goethe să vorbească în locul lui. În schimb, pe omul cultivat îl vezi că l-a asimilat firesc pe Goethe, că face artificialul să fie ceva natural. Pentru el, cultura e a doua natură. Pe de altă parte, specialistul îngust e cel care rămâne prizonierul exactității și al unor chichițe tehnice. L-a tocit atât de mult pe Hegel și toată exegeza aferentă, încât dacă tu vii cu o interpretare atipică, mai personală, el îți dă în cap cu nu știu ce paragraf obscur să-ți arate că greșești. El nu are o detașare minimală de ceea ce a citit și ține morțiș să aibă tot timpul dreptate. Ceea ce uită specialistul este că a fi cult înseamnă să trăiești printre idei ca printre oameni. Cu îngăduință, cu dezinvoltură, fără emfază și fără rigiditate. Omul cultivat are o doză de empatie, dar și o anumită siguranță de sine care totuși nu devine tiranică și suficientă. Cultura adevărată e, din punctul ăsta de vedere, o formă de politețe. Asta nu înseamnă că oamenii cultivați sunt mai politicoși sau mai morali. Fiindcă lumea a fost și este plină de lichele cultivate și sofisticate. Dar chiar și atunci, ei rămân totuși cu o anumită prestanță.

Dar ce înseamnă să fii un om moral?

Pentru mine, toată etica se rezumă la cinci idei, cinci mari principii. În primul rând, să nu minți! Întâi, să nu te minți singur și, apoi, pe cât posibil, să nu-i minți pe ceilalți! Apoi, să-ți ții promisiunile (mai ales față de ceilalți și, pe cât de mult posibil, față de tine însuți)! În al treilea rând, să nu-ți bați joc (și aș sublinia: să nu-ți bați joc – în egală măsură – nici de tine, nici de ceilalți)! În al patrulea rând, să fii recunoscător! Fiindcă recunoștința e forma supremă de atenție față de Bine, față de binele pe care l-ai primit chiar și atunci când nu l-ai meritat întru totul și pe care nu-l poți pretinde automat. Și aș mai adăuga și o a cincea idee – care e cumva cea mai importantă, deși depășește sfera moralității – să îți dedici viața unui lucru, unei făpturi, unei idei, unei ființe mai înalte decât tine. Cam asta ar însemna pentru mine cheia unei vieți nu doar morale, dar trăite în planul superior al existenței umane.

Superficialitatea și pseudo-intelectualii au copleșit lumea noastră la toate nivelurile. În ce termeni mai este posibil, astăzi, un dialog autentic despre etică și gândire critică?

Problema nu e că un dialog despre etică și gândire critică n-ar fi posibil. Problema e tocmai aceea că, de ceva timp încoace, trăim într-o inflație de discursuri sforăitoare fix despre aceste teme. Cel puțin, "gândirea critică" a devenit o obsesie lingvistică, o mantră de bon ton, care ascunde un vid dezolant, ba chiar inversul reflecției autonome. Nu gândim cu mintea noastră, dar vorbim despre gândire critică, tocmai ca să evităm aplicarea ei propriu-zisă. Ba chiar, uneori, invocarea gândirii critice e menită să anuleze orice reflecție liberă, să te facă obedient față de orice discurs oficial. Adică invocarea ei funcționează fix împotriva exercitării gândirii autonome. De multe ori, în spațiul public, retorica gândirii critice înseamnă obligația de a nu te lăsa dezinformat decât din surse "oficiale" sau "credibile". Oricine are întrebări, nuanțe, ezitări și se îndoiește de anumite narațiuni oficiale e taxat, prompt, de tot felul de propagandiști, tocmai pe motiv că nu are gândire critică. Se închide orice dialog, se blochează orice căutare sinceră a adevărului. În felul ăsta, se instaurează o adevărată pedagogie a docilității și conformismului social.

Pe de altă parte, ideea de a gândi cu mintea ta e invocată și de tot felul de smintiți, care cred că a gândi independent înseamnă a te pune de-a curmezișul oricărei poziții consacrate și a îmbrățișa isteric toate teoriile conspirației. Ăștia-s oamenii care confundă autonomia intelectuală cu febra contrazicerii. Or, acest fel de suspiciune necritică e tot un dușman al gândirii veritabile. A fi critic nu înseamnă a contrazice orice. Înseamnă – iar asta ține chiar de etimologia cuvântului, care vine de la krisis, din greaca veche – judecată, discernământ, capacitate de a face distincții. Adică să știi când să contești și când să fii de acord. Pe bază de temeiuri, nu de umori și de angajamente ideologice. Or, asta implică dialog, onestitate intelectuală, identificarea dezacordurilor, disponibilitatea de a-ți revizui ideile în lumina unor argumente și informații relevante.

Schimbând puțin registrul discuției, te-aș întreba: ce este fericirea pentru Daniel Nica?

Dac-ar fi să sintetizez, aș zice că fericirea înseamnă să ieși în afara ta, fără să uiți de tine. Sunt două lucruri pe care vreau să le subliniez. În primul rând, multă lume caută fericirea într-o manieră frontală. Caută direct o stare de bine. Fără ocolișuri. Noi trăim într-o cultură hedonistă, în care totul în jur ne invită să ne simțim bine, indiferent de efectele pe termen lung asupra a ceea ce ești, a ceea ce ai putea să devii. Asta e ca în Brave New World, a lui Huxley, în care, oricând, poți lua o pauză de la viața reală, chiar de la tine însuți, prin înghițirea unui drog euforizant. Nu doar că evităm anumite melancolii, ezitări, oboseli inevitabile, dar, mai mult decât atât, suntem atât de obsedați de fericire încât uităm că fericirea adevărată înseamnă mai mult decât serotonină, dopamină, oxitocină, endorfine. Însă asta nu e o viață cu adevărat umană. E o viața de sclav al plăcerilor, al biologiei, în care, în numele fericirii, se pierde orice urmă de autonomie, de adâncime umană. Plăcerea are locul ei, e o parte firească a existenței, însă viața omului cere și o altă densitate. Cere relații, cere un sens mai înalt, cere un tip de aspirație care se susține și atunci când scade euforia.

Apoi, mulți își imaginează fericirea ca pe o împlinire a tuturor dorințelor, așa cum se urează de sărbători și zile de nașere. Aici, problema nu e dorința în sine, fiindcă dorința ține de vitalitate. Problema apare atunci când dorința devine singura busolă a vieții bune. Obsesia de a-ți satisface toate poftele, toate dorințele ignoră faptul că dorința are un caracter infinit. Întotdeauna îți dorești ceea ce nu ai. De exemplu, nimeni nu-și dorește cu ardoare să fie sănătos decât atunci când e în preajma bolii. Dorința înseamnă o absență infinită, fiindcă dorințele se multiplică întruna. Când n-ai unde sta, îți dorești măcar o garsonieră, când o ai, vrei un apartament cu trei camere, apoi, parcă ai vrea o casă cu grădină și tot așa. Niciodată nu ești cu adevărat mulțumit. Fericirea e mereu în fața ta, imposibil de atins vreodată.

Și mai e ceva. Există un paradox al fericirii, care ne arată următorul lucru: cu cât ești mai obsedat de fericire, cu atât riști mai mult să o ratezi. În sens invers, asta înseamnă că fericirea se obține indirect, căutând anumite lucruri bune tocmai pentru că sunt realmente bune, nu fiindcă te fac să te simți bine imediat. Prietenia, dragostea, cunoașterea, arta și frumosul, familia, credința, fructificarea unei vocații – astea sunt lucruri care sunt bune în sine, indiferent dacă le dorim sau dacă ne fac imediat euforici. Dar, în timp, ele te fac să fii cu adevărat împlinit. Iar ele trebuie căutate ca scopuri în sine, nu ca mijloace pentru fericire. Nu-ți faci prieteni fiindcă vrei să fii fericit, adică nu-ți tratezi prietenii ca mijloace pentru propria ta bunăstare, fiindcă dacă faci asta, n-o să ai prieteni. Însă e limpede că cine are prieteni adevărați, are și o viață mai frumoasă. Există așadar o suită de bunuri care te scot din tine și, în același timp, te adună. Ele cer atenție, fidelitate și o anumită maturitate. Nu ține doar de mine să aleg ceea ce contează în viață. Însă pot să înțeleg de ce lucrurile importante sunt cu adevărat importante. Iar, din lucrurile astea bune, se strânge, în timp, o formă de împlinire care nu depinde de euforia sau poftele de moment. Deci, pe scurt, ideea e că pentru a fi fericit e nevoie să ieși cumva în exterior, să uiți măcar puțin de tine.

Dar mai devreme ai zis că fericirea înseamnă să ieși în afara ta fără să uiți de tine.

Exact. Așa e. Dar acum am zis "să uiți doar puțin de tine", nu de tot. Ideea mea era de ieșire parțială din tine însuți. E important să te desprinzi de obsesii egoiste și imediate și, în loc să te concentrezi asupra poftelor meschine, să încerci păstrezi un contact cu ceilalți, să-ți legi viața de lucruri reale, de responsabilități, de o muncă pe care o iei în serios. Toate astea reprezintă o condiție necesară, dar nu și una suficientă.

Fiindcă al doilea lucru pe care voiam să-l adaug este că există și un risc, atunci când ieșirea devine totală. Viața se poate organiza în întregime în jurul exteriorului: statut, performanță, validare, o agendă fixă, o listă de ținte impersonale. Și, încet, ajungi să te monitorizezi și să te înțelegi din perspectiva a ceea ce se așteaptă de la tine: să ai cu orice preț o familie, să ai neapărat o carieră de succes, să ai obligatoriu cât mai mulți prieteni. Dar dacă trăiești doar în exterior, atunci contactul cu tine se subțiază. Trebuie să existe o anumită fidelitate și față de ce simți cu adevărat, față de ceea ce contează pentru tine în profunzime, față de limitele tale reale. Poți avea o viață plină, și totuși să simți, la un moment dat, că e plină cu lucruri care nu te reprezintă. Nu mai ești tu. De-asta am spus că fericirea înseamnă să ieși în afara ta fără să uiți de tine.

Dacă ai putea invita la Scena Gândirii orice filosof, din orice epocă, pe cine ai alege?

Cred că l-aș invita pe Socrate.

De ce pe Socrate?

În primul rând, fiindcă el e una dintre puținele figuri care întruchipează, aproape perfect, ideea de gândire vie, de gândire ca prezență vie. El nu e un autor de filosofie; în fond, n-a scris nimic. Personalitatea lui a fost recompusă din puținele istorisiri pe care le avem despre el și, mai ales, din legenda pe care, de fapt, Platon a creat-o, transformându-l în personaj prin dialogurile sale. Pe acest Socrate, jumătate realitate, jumătate legendă, l-aș chema. Pentru mine, acest Socrate deține, în cel mai înalt grad cu putință, arta dialogului adevărat. Adică a convorbirii care duce către adevăr, către Ființă sau, dacă nu, către recunoașterea faptului că "știm că nu știm nimic". Apoi, îmi place și felul în care, prin simpla lui prezență, își ridică interlocutorul la un stadiu superior. Într-unul din dialogurile lui Platon, vedem cum Socrate îl ajută pe un simplu sclav să descopere adevăruri matematice sofisticate. Asta înseamnă că adevărul e în noi, însă avem nevoie de cineva cu adevărat capabil să-l "moșească", să-l scoată la iveală.

În plus, Socrate produce un anumit tip de vigilență morală, existențială. El e cel care a spus că o viață neexaminată nu merită să fie trăită. Dacă-l iei în serios, îți dai seama că n-ai cum să-ți trăiești viața la întâmplare. Trebuie s-o privești cu seriozitate, să-ți cântărești atent alegerile, să-ți analizezi riguros caracterul. Plus că, din punct de vedere intelectual, disciplina socratică e cea care fondează filosofia. El te face să-ți verifici temeiurile, argumentele, să-ți asumi până la capăt consecințele propriilor afirmații. Există la el o disciplină a modestiei intelectuale, care e transformatoare. Îți arată cât de vital e să-ți cunoști limitele, să nu confunzi convingerea intimă cu demonstrația, să nu înlocuiești gândirea cu părerea hazardată. Într-o seară cu Socrate, publicul ar vedea cum se nasc marile idei sau cum se ajunge la marginea ultimă a ceea ce poate fi gândit.

Și mai e, în fine, un motiv, care mă amuză. L-aș vrea invitat pe omul rămas faimos prin cele mai bune întrebări din istoria filosofiei, tocmai ca să aibă loc o schimbare de roluri: l-aș lua eu la întrebări pe Socrate. Dar cred că, până la urmă, tot el m-ar lua la întrebări, arătându-mi limitele.

Ce scrii în prezent? Ne poți destăinui câte ceva din atelierul creației?

E la fel ca la planurile de viață. Am în minte un proiect de carte, deja am scris niște lucruri, dar n-aș vrea să mă hazardez cu declarațiile de intenție. Prefer să las lucrurile să capete formă în ritmul lor, până când simt că textul are măcar o direcție stabilă. Deocamdată lucrez în fragmente, mai reciclez din texte mai vechi, revin, rescriu. Oricum, merge foarte greu. Poate, în timp, se adună lucrurile. Iar când vor fi suficient de legate, o să pot spune mai multe.

Așteptăm cu interes. Până atunci, îți mulțumesc mult!