Capitolul I – Trenul de la ora 03:27

Eric Dima era sigur de un singur lucru: nu dormise. Problema era că nu-și putea demonstra asta nici măcar propriei persoane.

Lumina din vagon era slabă și obositoare. Sunetele roților care se frecau de șine se auzeau tot mai intens în mintea lui, provocându-i o durere de cap constantă. Eric avea impresia că dacă ar fi închis ochii, s-ar fi pierdut complet. Știa că s-a întâmplat ceva, dar lucrurile erau vagi, într-o ordine aleatorie. Senzația apăsătoare că noaptea nu mai putea fi reparată era singurul lucru la care se putea gândi.

Pe scaunul din spatele lui era un bărbat care părea a fi adormit, rămas cu gura întredeschisă. Parcă ar fi vrut să spună ceva și nu mai apucase.

— Domnule?, rostise el. Sau crezuse că o face.

Cu câteva minute înainte de frânare, bărbatul se mișcase pentru prima dată. Își ridicase privirea spre tânăr și îl măsurase pentru câteva clipe. Eric simțise un disconfort greu de explicat. Voia să schimbe vagonul, sa plece, dar rămăsese pe loc. Dintr-un motiv pe care nu și-l putea explica, îl cunoștea deja pe acel om.

Un zgomot scurt și metalic, un țipăt înăbușitor se auzea din vagon. Atunci a văzut o pată roșie pe cămașa bărbatului pe care nu o observase mai devreme. Norocul său, am putea spune, a fost că poliția și-a făcut apariția. Era prea târziu. Singurul care a plecat de acolo în viață, și a fost dus la secție, era Eric.

Sala de așteptare mirosea a cafea mucegăită și hârtie umedă. Ceasul de pe perete rămânea în urmă, ca și cum nu voia să țină pasul cu realitatea. Un ofițer i-a cerut buletinul și i l-a înapoiat după câteva minute lungi.

— Sunteți ultimul care a vorbit cu victima, afirmă el.

Ultimul martor...

Cuvintele acestea răsunau încontinuu în mintea interogatului, neștiind cum să-și pună ideile în ordine. A realizat că problema nu era ce știa poliția, ci ceea ce nu mai ținea el minte.

Pentru prima dată în noaptea aceea, nu i-a fost teamă de anchetă, ci de spațiile goale din memorie. Faptul că nu-și putea lua apărarea, folosindu-și propriile amintiri îl făcea să se îndoiască de el însuși.

— Vă rog să mă urmați.

Camera de audiere era mai mică decât s-ar fi așteptat. Două scaune, o masă metalică și un reportofon așezat între ei. Anchetatorul nu s-a grăbit să se prezinte. L-a lăsat pe Eric să se așeze și să aștepte în tăcere.

Întrebările au început simplu. Unde mergea, de unde venea, de ce alesese acel tren. Posibilul suspect răspundea calm, aproape mecanic, până când discuția a ajuns în alt punct.

— Când ați vorbit ultima oară cu victima?

— Nu sunt sigur că am vorbit.

— Ați declarat că i-ați adresat câteva cuvinte.

— Am spus cred că am făcut-o.

— Ce înseamnă “cred", în cazul dumneavoastră?

Eric a ezitat.

— Înseamnă că uneori memoria mea umple golurile singură.

Tăcerea care a urmat nu era una de neîncredere, ci de evaluare.

— Aveți antecedente medicale?

— Probleme de memorie pe termen scurt.

Cuvintele au sunat mai periculos, spuse cu voce tare.

Acasă, liniștea a devenit apăsătoare. Eric s-a așezat pe pat și a încercat să refacă noaptea pas cu pas. Gara, peronul, vagonul, bărbatul, apoi nimic. Pe telefon a găsit un mesaj trimis la ora 01:48, către un număr pe care nu-l avea salvat. ,,Ajung imediat".

Capitolul II – Victima

Două zile mai târziu, poliția l-a chemat din nou. Victima a fost identificată drept Paul Goran, 47 de ani. Un nume care ar fi trebuit să fie lipsit de orice semnificație. Totuși, Eric a simțit o încordare imediată, ca o reacție a corpului care își amintea ceva.

— Îl cunoșteați?

— Nu.

Răspunsul a venit prea rapid. Parcă voia să scape cât mai repede de acolo.

Agentul a scos din buzunar un carnețel.

— Acesta era în buzunarul persoanei pe care negați că ați cunoaște-o. Fără nume sau alte date, doar inițiala E.

— Coincidențele există, a spus Eric, dar vocea lui nu mai era atât de sigură.

În noaptea aceea a visat trenul. De data asta nu era pe scaun, ci în picioare. Vorbea. Știa exact ce spune, dar când s-a trezit cuvintele i-au dispărut din minte. A rămas câteva minute nemișcat, încă încercând să-și amintească totul.

Pe noptieră, telefonul vibra. Nu era un număr necunoscut, ci o notificare de e-mail. Subiectul era scurt și la obiect: "Reamintire întâlnire". Mesajul nu conținea detalii, doar o adresă și ora 02:00. Era un reminder, pentru că nu deschisese acest mail în seara crimei. A verificat data și era chiar de atunci...

Inima îi bătea tot mai repede. Nu-și amintea să fi stabilit vreo întâlnire, cu atât mai puțin la o oră atât de târzie. Adresa indica o clădire de birouri din apropierea gării, una veche, parțial abandonată. O recunoștea, dar nu-și putea explica de unde.

La următoarea audiere a menționat e-mailul. Inspectorul Stan a ridicat privirea pentru prima dată cu un interes vizibil.

— De ce nu ne-ați spus mai devreme?

— Pentru că n-am știu că există, a răspuns Eric sincer. L-am văzut abia azi-dimineață.

Stan a notat ceva.

— Victima nu avea acces la e-mail, dar telefonul lui indica mai multe mesaje șterse în acea noapte. Unele apropiate de ora incidentului.

Eric a simțit cum piesele începeau să se unească, dar imaginea de ansamblu rămânea incompletă.

— Credeți că ne întâlneam? a întrebat el.

— Cred că v-ați întâlnit, a răspuns inspectorul. Trenul nu era locul inițial.

Tăcerea care a urmat a fost grea. Băiatul a realizat că nu mai era vorba de ce nu-și amintea, ci despre ce decise el însuși să uite. Înainte să plece, Stan a mai spus un lucru:

— Paul Goran nu era o victimă aleatorie. În ultimele luni a încercat să contacteze mai multe persoane care lucraseră la compania unde ați fost angajat. Dintre toți, doar dumneavoastră ați acceptat o întâlnire.

Pe drumul spre casă, Eric a trecut intenționat pe lângă gară și acea clădire, în speranța că își va aminti ceva. Zgomotul trenurilor îi provocau aceeași durere de cap, dar acum era diferit. Nu mai era doar o confuzie, simțea vinovăție, fără o faptă clară. În acea noapte a visat din nou, dar nu trenul. Avea imaginea clară a carnețelului, fiind deschis, iar sub inițiala lui apărea o propoziție completă. Nu a apucat să o citească.

Capitolul III – Urma lui Paul

A doua zi, seara, Eric nu a mai încercat să se convingă că e-mailul nu conta. Îl citise de zeci de ori pe parcursul zilei, fără să găsească nimic nou în el: aceeași adresă, aceeași oră, aceeași formulare rece. Totuși, ceva din acel mesaj îl trăgea înapoi, ca o datorie neclară pe care nu și-o amintea, dar știa că o are.

La lăsarea întunericului, s-a îmbrăcat și a ieșit din apartament fără să lase luminile aprinse. Pe drum, zgomotul orașului i se părea exagerat de puternic, iar gândurile reveneau mereu la același lucru: moartea lui Paul.

Clădirea se afla la câteva străzi de gară. Pe măsură ce se apropia, băiatul a avut senzația că intră într-o zonă rău famată. Fațada era deteriorată, iar geamurile murdare reflectau luminile slabe ale felinarelor. Ușa principală era întredeschisă, de parcă cineva îl așteptase. În interior, liniștea era apăsătoare. Mirosul de praf vechi și fier ruginit îl făcea să respire tot mai greu. A urcat scările încet, atent la fiecare pas. Durerea de cap îi revenea, dar nu ca înainte. De data aceasta nu era o confuzie, ci o presiune clară, ca și cum mintea încerca să deschidă o ușă pe care o ținuse încuiată. La al doilea etaj, a recunoscut holul înainte să-l parcurgă. În capăt a observat o lumină care pâlpâia înspăimântător. A înaintat, ezitând o clipă, dar a intrat.

Camera era simplă. O masă, patru scaune, un termos gol și câteva foi împrăștiate. Nimic nu părea ieșit din comun, dat totul părea familiar. Eric s-a apropiat de masă și atunci a simțit pentru prima dată greutatea adevărului: Paul fusese aici înaintea lui.

A închis ochii și fragmentele au început să se lege. Victima îi vorbise despre cineva care nu acceptă greșeli. Despre o sarcină neterminată. Despre o frică ce nu putea fi explicată în cuvinte. Paul nu venise în tren ca să se întâlnească cu Eric, ci să dispară. Un zgomot slab l-a făcut să se trezească la realitate. Nu era nimeni acolo. Totuși, senzația că fusese privit nu dispărea. Tânărul a înțeles că moartea lui Paul a fost în zadar. A deschis ceva ce nu mai putea fi oprit.

Când a ieșit din clădire, noaptea părea mai densă. Goran a devenit victimă pentru că nu și-a dus misiunea până la capăt. Cineva se asigură că Eric va face asta în locul lui.

Capitolul IV – Întâlnirea

După un somn adânc, băiatul este trezit de un apel telefonic în jurul orei 10:

— Ne vedem la ora 19:00 în aceeași clădire și cameră în care ai fost aseară.

Asta a fost tot. Un apel de 5 secunde cu care nici măcar nu știa ce să facă. Să anunțe poliția? Să meargă singur, dar să-și asume faptul că viața sa este în pericol? Daca va ajunge ca și Paul? În mintea sa se întâmpla un mare tărăboi între ce să facă și ce nu. Avusese dreptate totuși că cineva îl privea noaptea trecută. Era din ce în ce mai speriat, dar gândindu-se mai bine, a ales să nu anunțe poliția. Îl putea băga în belele mai mari. Pe parcursul zilei și-a construit un plan despre cum să iasă viu și neimplicat de acolo, însă nici el nu era sigur că-i va reuși.

Au trecut orele și era timpul să plece către locație. Nu stătea foarte departe de gară, deci a ales să meargă pe jos pentru a nu-l putea urmări nimeni. A lăsat luminile aprinse în apartament și radioul cu muzică, în caz că vreunul dintre ofițerii de poliție îl urmărea. Coboară scările încet și folosește ieșirea din spate pentru și mai multă siguranță.

Cu cât se apropia mai mult de acea clădire, inima îi bătea tot mai tare. Gândurile nu-i mai dădeau pace, dar a ales să intre și să nu privească înapoi. Același miros neplăcut, același hol lung și lumina pâlpâitoare în capăt. De data asta a auzit câteva voci bărbătești. Păreau a fi cam 3 oameni în acea cameră. Conștient fiind că orice va urma nu are cum să fie un lucru legal, s-a gândit să plece. Atunci, un bărbat cu un cap mai mare decât el, foarte bine făcut și tatuat pe tot brațul drept, i-a ieșit în cale. Acum e acum.

— Domnul R vă așteaptă înăuntru, spuse cu o voce groasă.

Eric a intrat în încăpere alături de unul dintre oamenii de încredere a-i mafiotului. Termosul și hârtiile nu mai erau. La masă stătea un om impunător, cu o pălărie pe cap ce-i acoperea privirea. În mâna dreaptă ținea o țigară, iar cu cealaltă se juca cu un pix, parcă ar fi un tic nervos.

— Ați întârziat 3 minute.

— Îmi cer scuze, nu se va mai întâmpla.

— Nici nu credeam asta. Haideți să trecem la lucruri mai serioase. Știți de ce vă aflați aici?

— Nu chiar. Totul este în ceață pentru mine.

— Am înțeles. Păi haideți să vă explic eu cum stă treaba. Dumneavoastră ați lucrat pentru un fost angajat de al meu, Paul Goran. Cred că îl cunoașteți. Ei bine, acest om a avut de făcut o treabă și a ales să fugă în loc să se țină de cuvânt. Îți sugerez de pe acum să nu iei exemplul lui, vezi cât de bine a ajuns...

— Când l-am întâlnit în tren pe Paul, nu-mi aminteam exact de unde-l cunosc. Sunt diagnosticat cu memorie pe termen scurt, deci totul a fost ambiguu în mintea mea, până mi-au spus ofițerii cine este.

— Ofițerii? Ai fost dus la secție drept martor?

— Da. Mi-au spus că am fost ultimul care l-a văzut în viață.

— Ei bine, asta s-ar putea să fie o problemă, dar nu e de nerezolvat. Continuând... Tu ai fost persoana pe care ne-a spus Paul să o contactăm în caz de ceva. Nu ne-am gândit că va fi nevoie de tine, pentru că el voia să fugă, însă ce sa putem face noi acum? Din păcate sau din fericire, trebuie să termini ceva ce el nu a reușit să facă.

— Domnule...

— R. Nu îmi cunoaște nimeni numele pe bună dreptate. Așa să rămână și pentru tine.

— Am înțeles. Domnule R, eu sunt un om simplu, cu o oarecare problemă de sănătate, puțin chiar neîndemânatic. Nu cred că v-aș fi de folos.

— Eu nu te-am întrebat ce crezi. Ai doua variante: mă ajuți sau te întâlnești cu Paul pe undeva, spuse el cu un surâs batjocoritor. Nu ai lucrat în IT degeaba, nu-i așa?

— Și în ce constă "treaba" asta mai exact?

Eric a stat și a ascultat tot ce a avut de zis capul mafiei. Inima i se strângea tot mai tare pe măsură ce informațiile ajungeau la urechile sale. Nu știa cum să scape de aici, iar gândul că va trebui să o facă pe bune, i-a oferit o stare de rău. Ce să facă? Să ducă treaba asta la capăt în speranța cu după îi va da pace, dar va rămâne cu sechele, sau să anunțe poliția și să-și asume că sunt șanse foarte mari să fie următoarea victimă?

Și-a luat rămas-bun și tot drumul spre casă a reluat ceea ce i-a zis Domnul R, pas cu pas. Era nevoit să o facă.

Capitolul V – Sarcina

Dimineața nu a venit cu lumină, ci cu o presiune în piept. Eric s-a trezit înainte ca alarma să sune, cu senzația că nu adormise deloc. Tavanul camerei îi era străin, deși îl privea în fiecare zi. A avut nevoie de câteva secunde bune ca să-și amintească unde se află și cine este. Acesta era unul dintre efectele secundare pe care medicii i le explicaseră cândva, dar pe care nu le luase niciodată în serios. Până acum.

Întâlnirea cu Domnul R nu fusese un vis. Mirosul de tutun, masa rece, amenințările spuse fără grabă, toate erau prea clare ca să fie rodul imaginației. Băiatul s-a ridicat din pat și a început să se plimbe prin apartament ca și cum mișcarea l-ar fi putut ajuta să-și ordoneze gândurile. Pe masă se afla unul dintre caietele sale vechi, deschis la o pagină goală. Își amintise că obișnuia să scrie în acesta de fiecare dată când se simțea copleșit. L-a privit mult timp înainte să scrie primul cuvânt: ,,Sarcina".

Instrucțiunile primite erau simple în aparență, dar devastatoare în esență. Un server vechi, aflat într-un depozit industrial din afara orașului, conținea arhiva completă a companiei. Contracte false, tranzacții ilegale, nume care nu trebuiau să ajungă niciodată în documente oficiale. Paul fusese responsabil cu ștergerea definitivă a acestor date. Eșuase. Fugise. Murise.

Eric își amintea acum mai mult decât și-ar fi dorit. Ședințe nocturne, parole schimbate constant, ordine transmise indirect. Acceptase totul atunci pentru bani și pentru iluzia siguranței. Când fusese concediat, crezuse că scăpase. Adevărul era că nimeni nu părăsea cu adevărat acel cerc. Telefonul a vibrat din nou, scurt și sec: ,,48 de ore. Fără greșeli." Laptopul vechi, ascuns într-o geantă uzată, a fost cheia. Parola i-a venit instantaneu, fără efort. Atunci a înțeles: memoria lui nu dispăruse. Se ascunsese.

Pe măsură ce analiza fișierele, a început să observe un tipar în felul în care își pierdea și își recăpăta amintirile. Golurile nu erau întâmplătoare. Mintea lui ștergea exact momentele în care frica fusese prea mare. Era un mecanism de apărare, imperfect, dar eficient. A început să scrie obsesiv în caiet. Orele, stările, gândurile. Această micunealtă a devenit o extensie a memoriei sale, un martor tăcut care nu uita.

Tot căutând, a găsit un folder pe care nu-l recunoștea. Conținea e-mailuri vechi între el și Paul. Mesaje codate, avertismente clare. Paul știa că va fi eliminat, dar știa și că Eric s-ar putea să fie următorul.

Bătaia din ușă l-a scos din transă. Trei lovituri ferme. Pentru o clipă, a crezut că veniseră oamenii Domnului R. Când a deschis, inspectorul Stan stătea în prag cu o expresie gravă.

— Nu mai pot să te privesc ca un simplu martor, a spus el. Prea multe se leagă.

Eric a stat un pic pe gânduri, dar a ales să nu mai mintă. Știa că există o mică șansă, relevantă, de altfel, că poliția l-ar putea ajuta. Astfel va putea începe o nouă viață, lăsând tot trecutul în urmă. I-a spus tot ce știa, tot ce-și amintea și mai ales ce nu-și amintea. Inspectorul a ascultat atent, fără să noteze nimic. A decis că pentru o cooperare mai bună din partea lui Eric, va trebuie să păstreze această întâmplare cât mai ascunsă posibil. Discuția lor a durat ore întregi. Confesiuni, tăceri, explicații fragmentate. Stan nu l-a judecat, doar l-a ascultat.

— Dacă faci asta singur, mori. Dacă o faci cu noi, ai o șansă.

A fost prima dată când băiatul a simțit că are de ales cu adevărat. Acum că Stan oricum știa totul, nu mai putea da înapoi.

Planul a fost construit în detaliu. Fiecare pas trebuia executat cu profesionalism. Eric urma să livreze datele, iar poliția să intervină doar în momentul confirmării transferului. Orice ezitare ar fi fost fatală.

Capitolul VI – Nu riști, nu câștigi

Mai erau 16 ore până la întâlnire cu Domnul R. Eric a primit din partea poliției o mașină dintr-un parc de vehicule vechi, pentru a nu ieși în evidență, dar să aibă totuși cu ce să ajungă în afara orașului pentru a-și îndeplini misiunea. Timpul se scurgea parcă tot mai rapid. Ajuns acolo, a intrat și a introdus toate datele pe un stick. Simțea cum viața sa începe să prindă culoare, fiind tot mai aproape de libertate și dreptate.

S-a întors la apartament, unde a recapitulat detaliile împreună cu inspectorul. L-a asigurat pe Eric că, dacă totul decurge conform planului, va putea umbla pe stradă liniștit și să-și construiască o viață normală.

În seara întâlnirii, clădirea de lângă gară părea mai amenințătoare ca niciodată. Zgomotul trenurilor îi pulsa în tâmple, dar nu îl mai dezorienta. Îl ținea ancorat în prezent. Domnul R îl aștepta calm, alături de oamenii săi de încredere, sigur că deține controlul.

— Ai ce mi-ai promis?

Erik a pus stick-ul pe masă. În acel moment a simțit că iși depune nu doar trecutul, ci și o parte din identitate. Secundele care au urmat au fost interminabile.

— Totul e aici.

Bărbatul a zâmbit, dar zâmbetul i s-a stins rapid când poliția a intrat în forță. Totul s-a desfășurat rapid. Fără focuri de armă. Fără rezistență. Doar cătușe și realizarea prezentului.

Privirea Domnului R a fost ultima amenințare.

— Memoria ta o să te trădeze din nou, a spus el calm. Chiar dacă eu cad, alții vor continua. Doar nu credeai că sunt singur în asta.

Un surâs diabolic s-a auzit în timp ce bărbatul părăsea camera alături de ofițerii de poliție și ceilalți implicați cu el.

După arestare, timpul a început să curgă altfel. Audieri, procese, ședințe de terapie. Eric a fost declarat drept martor-cheie. Nu erou sau vinovat. Doar ultimul care știa adevărul. Golurile din memorie nu au dispărut, dar a învățat să trăiască cu ele. Caietul a rămas deschis pe noptieră. Uneori îl răsfoia, alteori doar îl privea, iar la nevoie mai scria ceva în el.

Au trecut câteva săptămâni de la operațiune și a decis să meargă din nou în gară. A privit trenurile plecând fără să simtă teamă. Noaptea aceea nu mai era un mister complet. Nu își amintea tot, dar era suficient cât să nu mai fugă.

Eric Dima era pentru prima dată mai mult decât ultimul martor...

*

Aprecieri critice Geo Morsi

Exact așa cum autoarea spune despre sine în biografia sa, Ultimul martor este despre motive, consecințe și iluzii, toate astea puse pe-un fundal policier. Nu cred că autoarea le-ar fi articulat în altă împrejurare decât în aceea a unei povestiri polițiste, pentru că povestirile polițiste sunt contextul potrivit atunci când nu vrei să aluneci într-o dramoletă despre viață mai înainte să fi acumulat suficientă experiență ca simplu om.

Am apreciat imaginația, atât de necesară unui text de ficțiune, cât și desfășurarea logică a evenimentelor. Sigur, personajele sunt aproximative, nu neaparat îți pasă de ele, iar misterul se dezvăluie mai degrabă prin revelații, ceea ce pare modul cel mai la îndemână în noua literatură română de a ajunge conduce un policier (și nu numai) la final.

BIO

Ioana Floca este elevă în clasa a XI- a în Timișoara și scrie pentru că simte nevoia să înțeleagă lumea dincolo de aparențe. În creațiile ei, suspansul se împletește cu întrebări despre putere, adevăr și moralitate. Crede că, dincolo de tensiune și mister, orice istorie poartă în ea o emoție autentică. Povestirea Ultimul martor este felul său de a transforma neliniștea în cuvinte și de a invita cititorul să privească mai atent realitatea care înconjurătoare

​