Povestire finalistă a concursului de proză scurtă polițistă Bega Noir (un proiect literar gândit de Geo Moisi și Anca Iațin, implementat prin Asociația Liber).

*

8.

O scânteie apăru la capătul țevii armei de panoplie. O fracțiune de secundă mai târziu, se auzi și detunătura.

Nu era finalul așteptat. Pentru nimeni.

Sau aproape nimeni.

7.

Cu fiecare creație, urca pe culmile gloriei. Grupul admiratorilor creștea. La fel și al celor ce încercau să dea de el. Se crease o organizație a detectivilor amatori, cu un nume desuet. N-ar fi trebuit să se mire. Pentru mulți, era un joc, ceva exotic într-o lume unde fiecare încerca să inventeze o modalitate de distracție cât mai ieșită din comun. Extremă. Cu adrenalină.

El le oferea exact ce doreau. În mod normal, n-ar fi trebuit să-și facă probleme în legătură cu adunătura aceea anacronică. Era formată preponderent din exaltați, rupți de realitate, oameni ce credeau că, dacă se uită la seriale sau citesc cărți de gen, se transformă în mari detectivi. Totuși, dintr-un grup mare, unul îl putea descoperi chiar și numai din întâmplare. Cum spunea o vorbă reținută dintr-o lectură școlară: "Proști, dar mulți".

Asta era, totuși, o preocupare secundară.

Pe Șandru îl interesa altceva: viața de artist rămânea mereu în umbra unui destin tragic. Creatorul putea continua oricât, încercând să se reinventeze periodic, căutând perfecțiunea și sperând că fiecare nouă lucrare le depășea pe cele dinainte. În realitate, doar se amăgea, fiind obligat să asiste la propria degradare, la tot mai desele momente când ceilalți comentau că n-a mai reușit să creeze ceva de nivelul perioadei de glorie. În cele din urmă, avea să cadă în uitare.

El ducea deja în spate povara pervertirii operei. Uciderea lui Tibi Ciudatu' n-avusese nimic artistic în ea. Constituise doar o necesitate, iar asta lăsase o pată pe tabloul perfecțiunii, lucru care-l amăra teribil. Parcă profețea momentul tot mai apropiat al decăderii.

Mai exista o cale: să-și pregătească ieșirea din scenă. S-o facă în culmea gloriei, cu o reprezentație memorabilă. Finis coronat opus. Sfârșitul ce încununează opera. După care să nu mai urmeze nimic.

Să nu mai poată urma nimic.

Cocheta de ceva vreme cu gândurile acelea. Deveneau tot mai presante, mai apăsătoare, însoțindu-l clipă de clipă, șoptindu-i perfid: "poate că următoarea operă de artă va fi un eșec". Era tot mai tensionat, mai stresat.

Atunci văzu că exista o cerere pentru asasinarea domnului Vulcănescu. Acel cineva putea proveni dintr-un grup întreg de oameni, căci individul călcase într-un cuib de viespi, decis să pună capăt afacerilor unor interlopi ce țineau orașul în mână de decenii.

Nu-l interesa cine se afla în spate. Nici suma exorbitantă oferită. Nu conta decât faptul că-i dădea ocazia creării capodoperei.

Își găsi ceva de închiriat în orașul victimei. O urmări, punându-se la punct cu programul zilnic, cu persoanele ce o înconjurau frecvent, cu plăcerile sale. Nu trebui să sape prea adânc ca să-și dea seama că locul perfect pentru lovitura dorită era teatrul. Domnul Vulcănescu îl frecventa cu pioșenie; era una dintre puținele plăceri pentru care mai avea timp.

Începu să meargă și el la spectacole. Identifică rapid loja unde stătea, de fiecare dată, politicianul. Scaunul ales. Ora când ajungea acolo. Ritualul urmat până ajungea să se așeze la locul său.

Teatrul nu era un obiectiv păzit cu mare rigurozitate. N-ar fi avut de ce. Asasinatul lui Lincoln se petrecuse cu mult timp în urmă, în cu totul alt loc al globului. Pentru multă lume, nu mai constituia nici măcar o poveste, ci un lucru uitat. În plus, România nu devenise, încă, un loc al atentatelor. Rarele răzbunări șocante se petreceau în parcări, ori, poate, la vreo terasă, în vreun mall. Nu la teatru.

Profită de lejeritatea securității și, cu răbdare, construi o ascunzătoare pentru explozibil sub scaunul din lojă. Procurarea materialului pirotehnic se dovedi ceva mai anevoioasă. Nu fiindcă nu s-ar fi găsit suficiente surse la un clic distanță, ci pentru că exista riscul să nimerească în vreo rețea supravegheată și să pice în laț odată cu ea. L-ar fi durut foarte tare să devină un deținut de drept comun.

Verifică și răs-verifică ofertele. Când se decise, nu era sută la sută convins că făcuse alegerea bună. Se baza, însă, pe faptul că n-avea nevoie de mult timp. Doar câteva zile și, pe urmă, ar fi fost prea târziu pentru ca forțele speciale să-i dea de urmă. N-ar mai fi contat.

Amplasă explozibilul în ascunzătoare cu o zi înainte de reprezentația la care dorea să dea marea lovitură. Se ascunse de seara într-o debara din clădirea teatrului.

Calculase cu mare grijă cantitățile. Când avea să declanșeze dispozitivul, urma să aibă loc o explozie similară erupției vulcanului Vezuviu când trimisese în eternitate miile de suflete din Pompeii și Herculaneum. În locul teatrului se va căsca un crater ce va rămâne – îi plăcea să creadă – un obiectiv turistic, un loc de pelerinaj pentru cei ce vor vrea să vadă în ce abis se poate cufunda nebunia unui artist adevărat.

Dormi neîntors întreaga noapte, iar a doua zi stătu liniștit. La amiază, își mâncă relaxat sandvișurile luate de acasă. Ascultă ultima reprezentație fără public, mai curând dezinteresat. Acela era un act artistic banal, comun. Ce făcea el aparținea unei alte ligi.

Când publicul începu să-și facă apariția în teatru, simți fiorii nerăbdării. Extazul succesului apropiat. N-avea să se bucure de el, căci urma să pășească și el în eternitate. Dar nu conta. Știa că avea să rămână în istorie. Viața, oricum, se sfârșea mai devreme sau mai târziu. Depindea cum ieșeai din ea.

Când se apropie ora, rumoarea din sală atinse cote maxime. Cu mâna stângă, scoase detonatorul și-l mângâie cu degetul mare, cu o adorație aproape sexuală. Cu mâna dreaptă, scoase și un pistol cumpărat odată cu explozibilul. Era doar o măsură de protecție, în cazul improbabil că vreun angajat al teatrului s-ar fi trezit că-i trebuia ceva din debaraua aceea.

Își privi ceasul. Mai era puțin.

Brusc, ușa încăperii se dădu de perete.

6.

Șandru devenise celebru.

Îl amuza faptul că societatea era, în egală măsură, oripilată de faptele sale, dar și curioasă ce avea să-i mai treacă prin minte. Ce grozăvie urma să mai născocească. Ajunsese pe culmile celebrității în anonimatul său netulburat de nimeni.

Pentru criminaliști, devenise una dintre cele mai căutate persoane. Televiziunile și presa scrisă urmăreau cu mare atenție anchetele. Așa află că asasinatul domnului Sucitu fusese pus la cale de două persoane din Republica Moldova, de unde individul plecase spre România în căutarea unei vieți mai bune. Nu știa dacă o găsise, dar, cu siguranță, el îi oferise o moarte cum nici nu visase.

Totuși, dacă poliția ajunsese la contractorii serviciilor, exista riscul să dea și de el.

Odată deprins gustul acelui gen de viață, se pusese la punct cu tot ce trebuia. Învățase să alunece printre identități. Să schimbe IP-uri. Să-și piardă urma. Intenetul îi oferea cea mai bună ascunzătoarea posibilă.

Știa, însă, că nu era perfectă. Mai devreme sau mai târziu, un criminalist avea să găsească un indiciu care l-ar fi adus cu un pas mai aproape de el. Să facă o conexiune. Încă un pas. Până când, călăuzit de firimituri, ar fi găsit calea spre căsuța lui de turtă dulce.

Sau, mai corect spus, de organe.

Pe rețelele de socializare, metodele folosite îi aduseseră o serie de porecle. Unele îl amuzau, altele îl înfuriau – nu pentru că ar fi fost jignitoare, ci fiindcă dovedeau că nu toți înțelegeau esența muncii sale. Faptul că era un Artist. Lordul întunecat al crimelor cotidiene.

Pentru că, după teamă și amuzament, descoperise plăcerea.

Fiecare contract rotunjea sumele de care dispunea. Învățase să se descurce și cu ele, ascunzând circuitul banilor prin numeroasele instrumente financiare existente. Nici ele nu erau infailibile, știa asta. Dar avea grijă să redirecționeze sume mari în suficient de multe direcții încât valorile ce ajungeau, efectiv, la el să nu sară în ochi.

Nu-l interesa să devină bogat. Nu-l mai interesa. Banii îi trebuiau doar pentru operele sale de artă. Pentru realizarea scenariilor grandioase avute în minte. Contemplarea propriei morți, pasul pe care acceptase să-l facă pentru a scăpa de la moarte, îi schimbase complet viața. Îi dăduse alt sens. Învățase să i se dedice în totalitate.

Sau, cum spunea o vorbă citită nu-mai-știa-unde: "Ai două vieți: cea de-a doua începe atunci când realizezi că ai doar una."

Abia acum o înțelesese. Îi oferise o adevărată revelație.

Și, de aceea, tot ce mai conta era ca regia unui caz nou să o depășească pe cea dinainte. Să creeze ceea ce niciun artist nu realizase vreodată.

Când cineva dori s-o scoată din scenă pe o anume doamnă Cerbu, se apucă să studieze cu multă atenție anatomia. Taxidermia. Cumpără animale de companie și le ucise pentru a vedea cum le putea combina, astfel încât rezultatul final să fie terifiant prin frumusețea lui.

Nu se grăbea. Avea nevoie de puțin pentru a trăi. Nu-l mai interesau cheltuielile și micile potlogării prin care încercase, înainte, să-și facă viața cât mai bună. Înțelesese că tot ce-i trebuia pentru a se simți împlinit erau o masă zilnică, un rând de haine și un acoperiș deasupra capului. Și că putea deveni o personalitate fără să-i cunoască nimeni adevărata identitate.

Nu-l mai treceau transpirații reci. Nu-i mai tremura mâna. Nu i se mai puneau noduri în gât.

Își găsise menirea.

După ce o asasină pe doamna Cerbu, îi grefă o mândrețe de coarne procurate de la un braconier și o expuse pe un zid de la periferie – doar capul ieșind spre stradă.

Reușita îl determină să încerce mai mult. Ceva mai complex. Spera să-i iasă în cale cineva pe nume Lupu sau Ursu. Erau nume de familie destul de obișnuite. Lunile trecură; agitația cauzată de descoperirea cadavrului doamnei Cerbu se estompă. Ajunse pe punctul de a alege altceva, alt nume care să-i deschidă o altă cale.

Nu-i veni să creadă când află că exista un domn Capdebour ce trebuia eliminat.

*

Când poliția descoperi cadavrul, într-un labirint improvizat din decoruri de mucava, pe umerii săi trona capul unui zimbru, dispărut din rezervația de la Hațeg în urmă cu o săptămână. Minotaurul în care fusese transformat mortul ținu timp de o lună capul de afiș al publicațiilor din toată țara.

Ca o ironie a sorții, scandalul organizațiilor de protecție a animalelor eclipsă asasinarea nefericitului.

*

‒ E un scelerat! răbufni inspectorul-șef.

Comisarul Irina Dorobanțu îi făcu semn să se liniștească.

‒ Trebuie să rămânem calmi, Vasile! Să ne detașăm. Doar așa îl putem prinde. Nu-i ușor, pentru că operează pe întreg teritoriul țării. Dar știm ce caută. Persoane care-i dau ocazia să le transforme numele într-o modalitate de asasinat.

‒ Și ce-o să facem? Sunt atâția Olaru, Rotaru, Lupu, Ursu și alte nume de genul ăsta! Cum să ne dăm seama care va fi următoarea victimă?

‒ Cu răbdare, Vasile, cu răbdare! Știm deja că basarabenii i-au contractat serviciile pe Dark Web. Despre Aurelia Zamă am aflat că era implicată într-o moștenire, așa că... Uite, firma unde a fost asociată Emilia Cerbu a explodat în afaceri după moartea ei. Astea nu pot fi coincidențe. Sunt legate. Odată ce-am găsit metoda de operare, prinderea lui e doar o chestiune de timp.

‒ Credeți?

‒ Știu, Vasile. Lucrez de mult în branșa asta. De ce-i crește notorietatea, de-aia cresc și șansele să devină neatent. Și, când va face greșeala fatală, voi fi acolo.

*

"Pentru cei interesați: Ghilda Detectivilor va avea prima întâlnire online azi, de la ora 20:00. Ești pasionat de anchetele polițiste? Vino alături de noi să dăm de urma Doctorului Schelet!"

5.

Șandru își plăti datoria. Așa cum se aștepta, cămătarul îi ceru mai mult decât trebuia. Și, când o făcu – pe un ton calm, imitat din filme – Matahală se apropie doi pași, ducând mâna la buzunar.

Nu-l interesa. Tot ce voia era să-și șteargă urmele, ca să nu-l găsească poliția. Vându tot și plecă în altă parte de țară. Stătu ascuns o vreme, urmărind cercetările. După câteva luni, se mai relaxă. Și curiozitatea îi dădu ghes.

Citise că era cel mai greu până omorai primul om. El mersese acasă și vomitase toată noaptea, apoi avusese coșmaruri câteva săptămâni.

Dar, pe măsură ce timpul trecea și rumega amintirea faptei comise, începu să se relaxeze.

Sondă iarăși acel loc al tenebrelor. Existau oferte pentru orice fapte. Dar nu era tentat să încerce altceva.

Văzuse că, deși oribilă, asasinarea unui om nu era ceva dificil. Prindeai victima nepregătită, apoi dădeai lovitura. Lucrurile nu mergeau așa de ușor ca în filme, cu gâturi răsucite, dar nici extrem de greu. Era un om bine făcut, lovea puternic. Lecțiile străzii, din vremea când trebuise să învețe să supraviețuiască afară, nu pe device-uri.

Îi sări în ochi un nume. O doamnă. Își aminti mema cauzată de precedenta lichidare. Îl amuzase. Dacă dădeai o tușă de artă, orice lucru, oricât de sumbru, se vedea diferit.

Luă o foaie de hârtie și începu să întocmească o listă, în joacă, așa cum făcea când mergea la supermarket. Satâr. Una bucată ceaun încăpător. Un kilogram de cartofi. Morcovi. Păstârnac. Țelină. În timp ce scria se opri, imaginându-și memele care puteau fi făcute pe seama asasinatului doamnei Zamă.

Nu mai era terifiat, ca prima dată. Nici nu mai avea sabia deasupra capului. Nu știa exact ce-l împingea de la spate. Prinsese gustul sângelui? Îl amuza ludicul sadic al ideii? Se plictisea? Voia bani?

Nu-i era clar care dintre aceste lucruri îl împinse să-și ofere serviciile.

*

La secția de poliție, comisarul Irina Dorobanțu bătea darabana pe marginea, gânditoare.

‒ Atâta cruzime! comentă inspectorul-șef Vasile Ionescu. S-o gătească!

‒ A făcut zamă din Zamă, observă absentă Irina. Un psihopat care vrea să impresioneze.

‒ O să scotocim toate...

Comisarul își lăsă subalternul să-și expună strategia. Era procedura standard: rudele, colegii de serviciu, vecinii... Căutarea unui motiv. Dar ei i se părea că nu era vorba despre o simplă crimă. Scenariul fusese prea elaborat. Un ceaun mare, cu o supă din carne de om, un serviciu de doisprezece farfurii și seturi de tacâmuri în jurul lui, cu un meniu tipărit ca la restaurant.

Poveștile de genul ăsta spuneau multe lucruri, dacă știai să le asculți.

*

Gheorghe Ilașcu privea încruntat pe geam. Afară, luminile orașului colorau noaptea de vară. Asociata lui plecase cu doar câteva minute în urmă, după ce se certaseră așa cum n-o făcuseră niciodată până atunci. Oportunitatea care i se oferise afacerii lor apărea o dată în viață.

Iar ea părea dispusă s-o rateze din cauză că era prea conservatoare. Voia pași mici.

Cu o asemenea abordare, n-ar fi ajuns niciodată un imperiu financiar, așa cum se profila acum la orizont.

Poate că venise vremea să se ocupe doar el de firmă. Cu sau fără voia Emiliei Cerbu.

4.

Șandru căscă ochii mari și înghiți în sec. Suma ce-i fusese oferită acoperea lejer datoriile către șeful lui Matahală și către Tibi Ciudatu', ba îi rămânea suficient ca să-și mai ia niște chestii care-i făceau cu ochiul.

Singura problemă era că, de banii ăia, trebuia să omoare pe cineva.

‒ Și la ce te-ai fi așteptat pe-aici? își spuse, în timp ce apăsa tastele cu degete asudate.

Primi detaliile necesare. Poze. Filme scurte. Ce program avea victima. Pe unde umbla. În ce zile. La ce ore. Când era singură. Când avea companie.

Simțea un nod în stomac. Gâtul uscat.

‒ N-am de ales, șopti, încercând să se convingă.

Trebuia să treacă peste acel blocaj, pentru că Matahală n-avea să fie cuprins de remușcări. Și nu i-ar folosit la nimic ca, în timp ce se holba în negura din țeava pistolului individului, să rumege păreri de rău că stomacul îi fusese prea slab când primise o ofertă pe Dark Web.

Trase aer adânc în piept. Privirea speriată îi rătăci prin camera întunecată, oprindu-se asupra farfuriei cu resturile de la cină. Și pe cuțitul murdar.

‒ E ca atunci când tăiam găini, se încurajă.

Privi din nou filmulețele primite. Victima părea complet ieșită din formă, fricoasă și bleagă.

‒ Ca o găină...

Își repetă cuvintele acelea ca pe o mantră, până când nu mai văzu altceva în imagini.

*

Știrea ajunse peste tot: în ziare, la televiziuni, pe internet: "Sebastian Mânăscurtă a fost asasinat!".

Experții presupuneau că încercase să se apere de prima lovitură ridicând mâna. Îi zburase complet din încheietură, lăsând în urma ei un ciot. Apoi, primise șapte lovituri de cuțit. Cauzatoare de moarte, insistau jurnaliștii să folosească noul limbaj de lemn.

Ca de obicei, unele minți bolnave găsiseră umorul negru din spatele acelei drame. O memă făcu ocolul internetului: "În clipa morții, Sebastian Mânăscurtă și-a transformat numele în renume!" Era însoțită de o poză a cadavrului, pe care unele rețele de socializare încercară, cu greu, s-o cenzureze.

*

‒ Îmi pare rău, spuse notarul pe un ton ce arăta că problema îi era indiferentă. Dacă verișoara dumneavoastră nu-i de acord să vândă partea ei de moștenire...

‒ Da' nu-i partea ei! răbufni Simona Popa. Așa s-au făcut titlurile pe vremea aia, când li s-a dat terenul de la colectiv – cu toți frații trecuți acolo. Mama mea i-a cedat partea ei maică-sii. Și-acum, când a murit și am nevoie să-mi cedeze ea partea...

Pufni, înfuriată.

‒ Dacă o convingeți să facă acte pentru o vânzare fictivă și plătiți dumneavoastră impozitul, se rezolvă. Spuneți-i că așa a fost discuția între mame, că voi ați cedat și acum e rândul ei s-o facă...

‒ Vezi să nu.

Simona Popa dădu din cap, indecisă. Își cunoștea prea bine verișoara. Ieși din cabinetul notarial și se duse la terasa de vizavi, unde o aștepta băiatul cel mare.

‒ Ai rezolvat?

Femeia îi povesti tot ce discutase cu notarul.

‒ Și nu putem face nimic cu tușa Aurica?

‒ Ba da. Ori îi cumpărăm partea, adică aruncăm o căruță de bani, ori o dăm în judecată, ca să demonstrăm că ea n-a stat cu mama, n-a avut grijă de ea, n-a plătit nimic acolo. Dar asta o să-nsemne o grămadă de timp pierdut. La cum e la noi cu procesele, poate dura și ani de zile.

Băiatul cel mare strânse pumnii.

‒ O să vorbesc cu Gicu, mormăi.

Simona îl privi nedumerită.

‒ Ce treabă are el?

‒ Îl știi cum e. Poate-i bagă mințile-n cap. N-are pe nimeni s-o ajute, așa că...

‒ Ascultă-mă bine, Dane! Nu vreau chestii de-astea! Mama și tușa Aglaia s-ar răsuci în mormânt să afle așa ceva! Mai discutăm cu ea, plătim, vedem noi cum facem.

Dan Popa nu mai comentă. Partea de teren a Aureliei Zamă avea să coste mult. Iar Gicu îi spusese că existau metode pentru a scăpa de persoanele incomode. Scumpe și ele, dar mai ieftine decât bucata aceea de pământ. Și mai rapide decât procesele.

3.

Șandru auzise despre Dark Web, dar crezuse că era doar un mit urban. Când viața lui ajunse în punctul când nu mai avea nimic de pierdut, însă, realiză că putea reprezenta singura sa șansă.

Dacă exista cu adevărat.

Îl sună pe Tibi. Ciudatul, așa-i spuneau toți cunoscuții. Indiferent ce problemă aveai cu un gadget, cu un soft, cu orice din domeniu, era văzut ca un fel de salvator. Ultima soluție, pentru că nu doreai să petreci prea mult timp în compania lui, din cauza felului său de a fi, ce generase porecla.

Tibi îl primi. Fu nevoit să-i asculte toate ideile tâmpite despre ce mai testase în ultima vreme, cum trăia în acel moment, ce planuri de viitor avea – toate dovedind incontestabil că nu era făcut să trăiască printre oameni normali. Apoi, când prinse o pauză în acel delir, îl întrebă:

‒ Știi ceva despre Dark Web?

Tibi îl privi contrariat, clipind repezit din ochii lui miopi.

‒ De ce te interesează?

‒ Stai liniștit, că nu te dau la poliție, sau ceva. Voiam doar să știu.

‒ Pentru?

‒ Am nevoie de bani. Repede.

‒ Joacă la pariuri. Îți dau niște ponturi bune, scoți bani frumoși.

Clătină din cap.

‒ Am nevoie de mulți bani. Foarte mulți.

Tibi își scoase ochelarii și-i șterse cu gesturi de film de duzină.

‒ Dark Webu-i o altă lume. Pe lângă el, internetul cel de toate zilele e o simplă joacă de copii, cu balonașe și fundițe roz. Acolo poți pierde tot. Chiar și viața.

Ultimele cuvinte le spuse pe un ton serios, ușor superior, de părinte care încearcă să-i explice adolescentului de ce nu-l lasă în club.

‒ Crede-mă că nu contează. Văzând că IT-stul se pregătea să replice, plusă: Primești un sfert din ce fac acolo.

Tibi dădu ochii peste cap, teatral.

‒ Nu contează banii..

‒ O treime! se trezi vorbind.

Când ajunse la jumătate, se dovedi că banii contau, totuși. Nu putea decât să spere că gestul său disperat avea să merite.

*

Femeia se ridică din pat. În lumina după-amiezii, trupul ei gol căpăta o aură aparte, de poveste. Conștientă de asta, se roti ușor, permițându-i bărbatului rămas în pat s-o admire.

‒ Ești frumoasă, spuse el vorbele așteptate.

‒ Nesătulule! se alintă ea. Abia ce am terminat. Încă mai vrei?

‒ Te vreau în fiecare zi, replică el.

‒ Săptămâna asta mă poți avea în fiecare zi. Sebi e plecat în delegație.

‒ Atunci, hai să fugim!

Femeia râse.

‒ Unde?

‒ Oriunde! Departe de el, doar noi doi...

Trupul gol se așeză pe marginea patului.

‒ Marius, știi foarte bine că doar pe tine te iubesc. Ești tânâr, ești viguros, ești... tot ce-și poate dori o femeie de vârsta mea. Dar n-ai nimic. Abia ai terminat facultatea.

Îi mângâie membrul erect.

‒ Tu-mi oferi ce am nevoie, eu îți dau bani pentru toate poftele tale.

Se aplecă și-l sărută pe vârful nasului.

‒ Doar că banii ăia vin de la Sebi. Dacă plec, o să fim doi sărăntoci.

‒ Iubirea n-are nevoie de nimic! răbufni Marius.

‒ La douăzeci de ani, poate. La pa... Hmm... La vârsta mea, crede-mă că nu mai e de ajuns. Avem nevoie de el.

Tânărul strânse din dinți, dar nu mai comentă. În minte, îi încolțise un plan. Adriana Mânăscurtă putea să fie doar a lui. Cu bani cu tot.

2.

Ușa blocului se deschise cu un declic. Șandru păși în holul întunecos, bombănind că becul de la intrare se arsese din nou. Scoase telefonul din buzunar, pregătit să activeze lanterna.

‒ Las-o așa! se auzi o voce.

Tresări. Nu atât pentru că fusese surprins de prezența cuiva acolo, cât, mai ales, pentru că recunoscuse vocea. Printre interlopi i se spunea Matahală. Cu un rost.

‒ Urcă! veni îndemnul.

‒ Dar nu văd fără lumină...

‒ Stai aici de doișpe ani, fu respins comentariul. Urcă!

În lumina slabă ce venea prin geamul ușii de la intrare, ghici direcția scărilor. Porni, ezitant. Celălalt îl urma îndeaproape. La cum îl cunoștea, probabil că avea un pistol ascuns în haină, ațintit spre el. Urcară cele trei etaje. Găsi pe pipăite încuietoarea ușii, dar îi luă aproape un minut să introducă cheia. Nu era doar din cauza întunericului. Mâna îi tremura.

După ce intrară amândoi, îndrăzni să întrebe:

‒ Acum pot aprinde lumina?

‒ Aici, da.

Matahală era mai înalt cu două capete decât el. Și mult mai lat în umeri. N-avea gât, iar ochii apropiați îl priveau inexpresivi.

‒ Te servesc cu ceva? O cafea, sau...?

‒ Știi prea bine de ce-am venit, Șandrule!

Înghiți cu greutate. Își simți palmele transpirate.

‒ Abia a-nceput luna. Banii trebuie să-i dau înapoi abia pe treizeci.

‒ Nu-nu, replică liniștit celălalt. Trebuia să-i dai pe treizeci luna ailaltă. Ai fost marți și-ai cerut amânare. Așa c-am venit să mă asigur că respecți termenul ăsta.

‒ Îl respect, cum să nu! replică grăbit Șandru.

‒ Io am vrut doar să-ți aduc aminte. Să nu uiți.

‒ Nu uit!

Oaspetele scoase mâna din buzunar. În ea, așa cum se aștepta gazda, ținea un pistol. I-l aținti spre cap. Șandru paraliză. O parte a minții sale urla că încă nu depășise termenul, că nu-l putea ucide. Cealaltă asista fatalistă, rece, la ultimele clipe ale vieții, analizând, distantă, cât de absurd era să se termine totul așa de repede. Nu voise decât să aibă o viață mai bună. Doar că unele investiții nu ieșiseră așa cum dorise. Pe moment. Era convins că putea remedia situația până la termenul limită.

Cei doi rămaseră o vreme ca două sculpturi. Apoi, după un timp ce păru o eternitate, uriașul băgă pistolul înapoi în buzunar.

‒ Să. Nu. Uiți.

Cuvintele sunaseră ca o combinație între siguranța unei afirmații și o amenințare. Șandru rămase în continuare nemișcat acolo unde se afla, constatând, ca pe un fapt divers, că musafirul ieșea pe ușă.

Nu se simțea deloc ușurat că, de data aceasta, scăpase.

1.

Tarabele expozanților erau pline cu mărfuri dintre cele mai diverse – majoritatea afectate de trecerea timpului. Asta le și dădea farmecul pentru care le prețuiau cumpărătorii. Antichități. Emisari ai unor lumi demult apuse, ambalate în povești nostalgice de pe vremea mea.

La unul dintre standuri, un om studia un pistol de epocă, atent finisat.

‒ Frumoasă piesă! comentă.

‒ E un pistol de panoplie, explică vânzătorul, un individ cu obraji supți și mișcări nervoase.

Se lansă într-o tiradă, relatând o serie de aventuri prin care trecuse arma. De unde provenea uzura. Cele două zgârieturi – una mică, abia observabilă, cealaltă mai lungă, sinuoasă. Ce drame provocase sau preîntâmpinase.

Cumpărătorul n-avea habar dacă vreuna dintre informații conținea o doză de adevăr, sau erau doar povești menite să faciliteze vânzarea. La un moment dat, sătul de vorbăria ce părea să nu se mai termine, întrebă:

‒ Funcționează?

Vânzătorul râse.

‒ N-aș avea voie să-l vând dacă ar fi așa. Țeava a fost perforată imediat după camera cartușului, ca să nu se mai poată trage cu el.

‒ Păcat.

Când se pregătea să așeze pistolul înapoi pe masă, individul cu obraji supți privi grăbit în ambele direcții, apoi se aplecă spre el, conspirativ.

‒ Dar, dacă știi pe cine trebuie, se poate rezolva...

‒ Și tu știi?

Întrebarea fusese pusă aproape în șoaptă. Privirile celor doi rămaseră înlănțuite preț de câteva secunde. În cele din urmă, vânzătorul își coborî ușor pleoapele, aprobator.

‒ Dar e ilegal.

Fu rândul clientului să râdă.

‒ La funcția pe care o am, nimic nu-i ilegal.

‒ Înțeleg. Asta înseamnă că aveți și mulți dușmani.

‒ O, sunt mulți cei care ar vrea să mă vadă jos. Am alte metode ca să mă ocup de ei. Nu, ăsta-l vreau doar așa, pentru mine.

N-avea sens să-i explice celuilalt că, așa cum oamenii de rând se simțeau importanți dacă aveau un model nou de telefon, o altă mașină, o casă, pentru cei aflați în poziția lui satisfacția venea tocmai din faptul că puteau face lucruri extravagante. Ilegale, cum spusese vânzătorul. Să dea cu flit prostimii. Și, dacă lucrurile chiar ajungeau să se împută la un moment dat, să plătească avocați și să tragă sforile politice necesare ca să scape basma curată.

‒ Îl cumpăr, spuse. Și plătesc bine dacă mă ajuți cu problema cealaltă.

‒ Stau aici până diseară la zece. Pe urmă sunt liber, îi făcu vânzătorul cu ochiul.

‒ Perfect. Ne vedem atunci.

Eduard Vulcănescu se îndepărtă de stand, jucându-se amuzat cu noua lui achiziție. I-ar fi plăcut să trăiască în State, să-l poată folosi cândva în fața cuiva care voia să-l omoare.

Așa, ca-n filme.

*

Aprecieri critice Geo Moisi:

Foarte interesantă ideea lui Lucian Dragoș Bogdan de a spune o poveste! Povestire policier cu accente de radiografie socială, bine condusă și plănuită, așa că nu pot spune decât că se vede mâna antrenată a unui povestitor cu experiență și vechime. Jucăuș de-a dreptul, Lucian Dragoș Bogdan a pus în proza aceasta toate elementele unui policier în stil occidental. Am apreciat că autorul nu s-a pierdut în policierul filosofic și că a recurs la mult dialog, iar ăsta e un indiciu că proza policier modernă a ajuns și la noi.

BIO Lucian-Dragoș Bogdan

Scriitor de literatură SF&F, polițistă și de dragoste. a publicat în diverse reviste, antologii și volume colective din țară și din străinătate. A coordonat, împreună cu Teodora Matei, antologiile Schițe de iubire, Castele de nisip și Sub Apa Dragonului Strâmb.

Opera sa cuprinde seria space opera Universul Frontierei, trilogia cyberpunk Omul-fluture și romanul steampunk Un străin în Regatul Assert (scrise împreună cu Teodora Matei), seria young adult Cartea haosului, romanul polițist Pânza de păianjen și seria Vagabond (un spin-off al acestei serii, scris împreună cu scriitorul francez Jacky Schwarztmann, a fost publicat simultan în România și în Franța), volumele de povestiri SF&F Trilogie, Zeul Kvun, Povestiri fantastice, Întâmplări din oceanele timpului, O lume perfectă, La marginea nebuniei, Timpul curge spre Mandalay și romanele de dragoste Uneori, când visez…, Parfumul Cracoviei, Fata cu rochii înflorate, Sună-mă mâine, Șase.

Este prezent cu stand de autor la fiecare ediție a East European Comic Con, coordonează Science Fiction, Fantasy & Horror Club Alba și este redactor adjunct al revistei online Galaxia 42.