Pantofii pe care îi visez la primăvară... Primăvară... Să tot visezi la primăvară... Acum e iarnă, cod roșu de viscol, mașini înzăpezite, trafic blocat și altele similare. Pantofi... Nu mi-am dorit niciodată o pereche anume de pantofi. Dar am un personaj special care... Cum să vă zic?... Care, dacă și-ar dori o pereche de pantofi, ar fi o provocare să-i cumpere. Nu că ar fi ceva rar, să mă înțelegeți. Să presupunem că s-ar găsi la mall și că nu disponibilitatea lor ar fi prima dificultate.

Atunci unde-i problema, ați întreba? Să ne imaginăm scenariul. Eu și cu personajul meu intrăm în mall, la un magazin de pantofi. Afară e primăvară, cald, frumos – copacii dau în floare. O vreme potrivită de shopping. Să spunem că îi pică cu tronc o anumită pereche de pantofi. Îi vede, sunt acolo. Și... s-a îndrăgostit de ei.

Problema numărul unu: Nu prea găsești la pantofii de damă mărimea 42-43. Oho, dar poartă un pic doamna, veți spune.

Problema numărul doi: Doamna... e domn. Am un personaj special, v-am prevenit. E doamnă... în anumite circumstanțe. Cum ar fi viitorul meu roman, spre exemplu. Va trebui să îl citiți să vă lămuriți ce și cum. Ei, bun. Să zicem că au și un număr așa mare.

Problema numărul trei: Cum îi probezi? Dacă e un magazin care vinde și haine, e simplu – intri în cabina de probă. Dar magazinele cu încălțări mișto n-au și haine... Și nici cabine de probă... Atunci intervine rolul prietenului personajului meu. Rolul meu, adică.

Îl rog frumos pe personajul meu să fie pregătit de o mișcare rapidă. Mă uit atent împrejur și așteptăm un moment când nu e nicio doamnă lângă noi. Ies în față, pe culoarul principal, acolo de unde pot observa orice mișcare la rafturi. Sunt atent la mișcările vânzătoarelor. Când niciuna nu e cu ochii pe noi – moment rar, ele sunt antrenate să facă asta – îi spun scurt: Acum! Își scoate repede pantoful masculin din picior, îl pune pe cel de damă și are la dispoziție zece secunde în care să-mi spună dacă rămâne sau nu. Dar ce zic zece secunde... Alea-s o eternitate în asemenea circumstanțe.

Gata?, îl întreb după cinci secunde.

Uof... Îmi răspunde. Mă crezi robot? Doar tu m-ai scris...

Mai repede, n-avem timp de palavre.

După alte cinci secunde îl iau din nou la rost: Gata? Văd mișcare...

Încă un pic, please...

Pe bune?! Sunt transpirat leoarcă, mă înțelegi.

Gata, gata...

Cum îți vin?

Nu-mi vin.

Pentru un alt model, schimbăm magazinul, îi spun. Aici dăm de bănuit.

Fie... Greu la cumpărături cu tine...

Până la urmă ajungem la KFC. După multe ore de acțiune în mall, am reușit să cumpărăm perechea care să se potrivească. Sunt fericit. Când personajele mele sunt fericite, eu sunt fericit.

Sunt singur la mall și mănânc KFC. Mă gândesc cât de amuzantă ar fi scena pe care mi-am imaginat-o mai sus. O s-o bag în roman.

Mi-am luat o pereche de încălțări de trekking montan pentru primăvara asta. Mă cam strâng și stau pe gânduri dacă să-i returnez sau nu.