Amanda Peters, Culegătorii de afine, Bookzone, 2023

Pentru că martie e luna femeilor, m-am gândit la o carte în care apare femeia în ipostaza ei arhetipală, cea de mamă. E vorba despre romanul "Culegătorii de afine" de Amanda Peters, apărut în 2023.

Romanul aduce în prim-plan tema maternității, cu toate implicațiile ei: sentimentul datoriei, complexitatea iubirii, forța protectoare, frica de a pierde controlul, vinovăția, fragilitatea vieții.

Cele trei femei în jurul cărora gravitează acțiunea sunt mame care își pierd copiii.

Mama lui Ruthie este o amerindiancă din Noua Scoție ce lucrează ca muncitoare sezonieră pe un câmp de afine din Maine. Ruthie are patru ani și e mezina unei familii cu cinci copii. În ciuda eforturilor mamei de a o ocroti ("Mama dormea lângă ea asemenea unei bariere menite să o protejeze"), fetița dispare fără urmă într-o zi, ceea ce duce la căutări asidue ("Am căutat-o pe Ruthie vreme de șase săptămâni"), istovitoare, dar zadarnice din partea familiei. Transformarea mamei e evidentă: nu se mai clintește de pe scaun, plânge când descoperă o ipotetică urmă în praf a încălțărilor fetei ("Mă simțeam jenat să o văd plângând în halul acela. Ea nu plângea niciodată" mărturisește Joe, unul dintre frați). O bătrână din tabără, care pierduse patru copii, afirmă simplu: "O femeie nu poate trece niciodată peste așa ceva". Dar mama lui Ruthie e convinsă că fiica ei nu e moartă. Speranța e vădită în păstrarea, de-a lungul decadelor, a cizmulițelor de iarnă și a păpușii de cârpă.

Leonore pierduse multe sarcini. Ea trăiește acut sentimentul ratării de a deveni mamă. Norma, fiica ei, îi dă dureri de cap cu visele și întrebările ei (de ce nu există nicio poză cu ea până la patru ani, de ce pielea ei are altă pigmentație decât a părinților). De aceea o ține din scurt, așa cum mărturisește fata: " trăgând de lanțul acela invizibil care mă readucea în preajma ei ori de câte ori părea că îmi caut un cotlon numai al meu". Soțul și sora ei îi găsesc scuze (pierderea recurentă a sarcinilor), însă se tem de reacțiile femeii cu un psihic fragil. Pentru Leonore rolul de mamă e epuizant și migrenele o țintuiesc la pat cu zilele. Apoi, la bătrânețe, măcinată de demență, se produce un transfer de roluri, căci Leonore se luptă cu asistentele de la azil, visând că e un copil răpit, iar Norma o consolează așa cum făcuse mama ei cu ea, cu ani în urmă. Confesiunea mătușii June, după cincizeci de ani, e tardivă și provoacă o avalanșă de resentimente: "Dezamăgirea e și mai profundă, pentru că existaseră oameni care au știut, care ar fi putut-o opri pe mama, îndreptând răul făcut – doar că nimeni n-a făcut-o".

Norma duce dorul femeii înveșmântate în întuneric din visele ei. Tot ce-și amintește e mirosul și timbrul vocii. Are o prietenă imaginară, Ruthie. Se simte vinovată față de mama ei ori de câte ori iese cu prietenii și măcinată de sentimentul că trebuie să se întoarcă acasă pentru a nu-și îmbolnăvi iar mama. În plus, o nedumeresc discuțiile în șoaptă, din spatele ușilor închise, precauția exagerată a mamei de a ține draperiile trase și de a-i interzice să vorbească cu străinii, de teamă că poate fi răpită.

Odată cu trecerea anilor dobândește o oarecare libertate, urmează domeniul filologiei, devine profesoară, iar mai târziu, prin căsătoria cu Mark, își va căpăta independența: "Eram hotărâtă să trăiesc într-un loc în care soarele se revarsă printre draperiile date laoparte și în care copiii se joacă în curte, în care pereții sunt acoperiți cu fotografii și în care conversațiile purtate în șoaptă sunt ceva caduc". Din nefericire, când sarcina dusă aproape de termen e întreruptă printr-o fatalitate a destinului, sentimentul de vinovăție revine. Norma caută un cuvânt cu funcție cathartică, un cuvânt care să-i descrie suferința, dar nu găsește nimic care să definească monstruozitatea trăirii. Realizează că în sfârșit are ceva în comun cu mama ei, ceva care ar trebui să le unească prin suferință, iar vorbele tatălui – "Genul acesta de durere îi determină pe oameni să facă lucruri pe care altminteri nu le-ar face" – vin ca o confesiune.

Romanul Amandei Peters mi-a rămas întipărit în minte prin panoplia trăirilor declanșate de copilăria furată, precum și prin întrebările pe care le lasă în urmă: Poți îndrepta vreodată răul făcut altei femei? Poți să-ți construiești fericirea pe suferința altora? Poți să recuperezi o viață pierdută?

"Secretele și minciunile pot avea o viață proprie, pot fi pervertite și manipulate sau pot țâșni în lume prin gura cuiva pe cale să-și piardă mințile". Leonore va duce secretul în mormânt pentru că, nici cu mintea pierdută, nu va cunoaște forța mântuitoare a confesiunii.