Vocea de la radio se scurge prin difuzoarele prăfuite ale mașinii.

-... surse medicale pun numărul ridicat de sinucideri pe seama unei depresii cauzate de căldura prelungită, tot mai greu de suportat. În anotimpul cald, care durează nouă luni din an, sinuciderile sunt o realitate zilnică...

Șoferul zâmbea. Era mai potrivită denumirea de anotimp fierbinte, bolborosit. Iadul pe pământ! Renunțase la aerul condiționat din mașină. Oricum, sistemul de climatizare pufăia un damf înecăcios, ca și cum ai fi vânturat un făraș plin de cărbuni nestinși. Prefera să lase geamurile deschise și să calce pedala de accelerație. Aerul de afară fierbea și el, dar măcar simțea o izbitură în mutră, o palmă fierbinte care-l ținea alert.

Zâmbea și pentru că nu credea în cifrele alarmiste de la radio. Omul se obișnuiește cu orice. Chiar și cu pământul care ți se crapă sub tălpi, se pietrifică, arde și taie. Chiar cu apăsarea păstoasă care cade din cer peste toți. Soarele coborâse, aproape că-l atingeai cu mâna, asta simțeau toți. Arșița strângea trupul, coastele apăsau pe organe, pielea devenea un papirus gata să se sfărâme!

Chiar și așa, supraviețuise. Mai puțin fraierii care plonjau de pe clădiri ori se-aruncau în fața trenurilor de mare viteză.

Închise radioul și strânse volanul. Drumul era pustiu, iar pe ambele părți se întindeau câmpuri uscate. În oglinda retrovizoare șuie îi sclipiră flashurile vieții sale de până acum. Șantierul care avea să-i devină casă, acasă, dar care se tot încăpățâna să rămână o harababură de materiale. Facultatea neterminată, căci mereu un job, un salariu, o rată erau mai importante. Picioarele ei parcă sculptate. Blugi trei sferturi, turnați pe corp. Adidași albi, simpli. Și pielea dezgolită deasupra șosetei. Era mereu cu ochii pe glezna aceea din marmură, nu pe decolteu, nici pe ochii ei adânci, din care mieunau atâtea mâțe sălbatice. Asta o citise într-o carte și ar fi vrut să i-o zică. Dar îi era rușine. Lucrau împreună la o masă încărcată de calculatoare, iar deasupra lor, sistemul industrial de climatizare făcea față cu greu chiar și atunci, când vara avea doar trei luni.

Nu îndrăznise să ridice privirea, să spună mai mult decât niște banalități. Regretul era mai apăsător decât arșița aspră, blestemat giulgiu așezat peste pământ. Regretul întrebărilor începute și neterminate, a cuvintelor rostite pe jumătate, a privirilor coborâte, care nu se ridicaseră vreodată.

Mașina huruia pe drum și motorul dădea semne că se îneacă. Mai făcu o forțare cu pedala de accelerație și văzu cum un fum negru se prelinge de sub capotă. Încă puțin, își zise. Omul chiar rezistă la orice, se obișnuiește cu ce-i mai rău. Doar mașinăriile cedează!

De când se înăsprise clima, cel mai greu de suportat era lipsa vântului. Curenții nu mai suflau, iar asta sporea sufocarea. Marea devenise o baltă anonimă. Izbeai cu piciorul în apa puturoasă și undele se răspândeau tot mai departe, de parcă marea atât aștepta și valuri uriașe aveau să erupă chiar atunci. Dar amprentele din apă se stingeau numaidecât. Așa era și viața lui: un val fals, o amintire a mării înspumate.

Dar omul rezistă. Scapă de orice! Chiar și de ghearele vieții care ți se împlântă în carne și te țin prizonierul ratărilor și-al eșecurilor.

Vitezometrul nu mai funcționa, era doar un ac mort. Intuia că trecuse de o sută de kilometri pe oră. Își umezi buzele, deși era doar un mod de a spune. Nu mai avea salivă în gură.

Zâmbi. Și trase de volan spre singurul copac care încă străjuia drumul nesfârșit. Jinduia după răcoarea nesfârșită care să-l scape de toate ratările sale.