Trecutul rămâne o dimensiune temporală fascinantă nu doar pentru noi, ci și pentru personajele noastre din literatura universală. Până și în spațiul intrinsec al ficțiunii regăsim modalități de cristalizare a unui moment, astfel încât să păcălim timpul prezent cu fiorii asociați unui eveniment important din trecut. Acest fenomen îl regăsim și în romanul Doamna Bovary de Gustave Flaubert, unde avem multiple scene în care Emma sacralizează momentele de nostalgie în compania propriilor săi pantofi de satin. Simbolistica lor face referire la balul aristocratic unde a participat cu soțul ei, Charles. Momentul a marcat-o atât de mult, încât chiar după terminarea balului, a păstrat pantofii pentru a eternaliza o atmosferă nobilă la care doar putea visa. Doar în acest fel, avea posibilitatea de a admira pantofii sub forma unor bibelouri ce încrustau amintirea acelei nopți care i-a permis să își trăiască visele iluzorii în realitatea factuală. Citind romanul, este imposibil să nu-ți sară în ochi menționarea obsesivă a pantofilor Emmei. Desigur, nu este un caz singular în literatură, însă felul în care se raportează Emma la acei pantofi ne amintește de obiectul ca pharmakon în literatură sau mai concret, dubla valență pe care o au obiectele ficționalizate: remediu și otravă. Deși pantofii îi aminteau de un moment solar al vieții sale și îi dizolvau plictiseala vieții cotidiene, Emma continuă să-și urască cu o îndârjire și mai mare viața de provincie și pe soțul său. Dacă ne adâncim și mai mult în semnificații, putem spune că pantofii Emmei alcătuiau o extensie identitară doar visată, în ceea ce privește un statut social aristocratic. Admirația pantofilor și rememorarea balului asociat cu ei deveniseră pentru ea o ocupație în sine, un liant între visul libertății nobiliare și realitate posacă a provinciei. Astfel, fetișizarea pantofilor și reveria Emmei este generată de sunetele, mirosurile și culorile aristocratice brodate sub forma amintirii pe pantofii săi de satin.