Promovat ca primul true crime thriller românesc, Cazul Samca a avut premiera pe marile ecrane din România începând cu data de 20 februarie. Cu regia semnată de Horia Cucută și George ve Gänæaard și avându-i în distribuție, printre alții, pe Dana Marineci, Răzvan Ilie, Emilian Oprea, Alin Florea și Silviu Debu, producția își propune să investigheze patru crime ce au avut loc in perimetrul aceleiași școli, un caz care a stat sub tăcere timp de cincisprezece ani, toate acestea petrecându-se într-un mic orășel de provincie. O echipă de documentariști își dorește să realizeze o anchetă despre aceste crime, iar din interviurile cu cei implicați spectatorul își construiește, treptat, propria perspectivă asupra cazului. Cu alte cuvinte, asistăm la un making-of al unui documentar true crime, care își propune să aducă la lumină adevărul și, poate, să identifice vinovații. Dacă vor reuși sau nu, rămâne de văzut în sălile de cinema. Dar, înainte de a vorbi mai în detaliu despre film, merită să schițăm puțin contextul acestui fenomen al producțiilor true crime. Observăm, pe majoritatea platformelor de streaming și nu numai, o abundență de documentare, dramatizări și ecranizări ale unor cazuri celebre, reale sau aflate încă în anchetă. Publicul este avid: urmărește, analizează, încearcă să ghicească făptașul sau, pur și simplu, este captivat de mecanismul cazului. Numeroase studii de ordin psihologic și sociologic au încercat să identifice profilul consumatorului de astfel de conținut: procentul celor interesați, media de vârstă, nivelul de educație, dar și ce ar putea spune această preferință despre ei. Nu vom intra în detalii, informațiile sunt la doar câteva click-uri distanță, însă merită menționate pentru a înțelege amploarea fenomenului. Serialele despre criminali în serie sau despre anchete sunt omniprezente unele înregistrând un real succes la public. Iar dacă ne extindem privirea către literatură, constatăm că romanele polițiste se află constant în topul preferințelor cititorilor.

România a avut, la rândul ei, câteva încercări în această direcție, însă ele s-au situat mai degrabă în zona producțiilor de televiziune. Cei care au trăit perioada anilor 2000 își amintesc, probabil, de emisiunea Brigada Mobilă, care aborda anchetarea unor cazuri petrecute în diferite zone ale țării. Deși a cunoscut mai multe pauze, formatul a revenit de-a lungul timpului pe micul ecran, semn că exista un interes constant pentru astfel de subiecte. Ulterior, o serie de reconstituiri ale unor cazuri de omor a fost difuzată la Televiziunea Română, în cadrul producției Anchetele Comisarului Antonescu, care s-a bucurat de un real succes de public. Aceste formate mizau pe dramatizare și pe reconstruirea faptelor, oferind spectatorilor o perspectivă narativă asupra unor cazuri reale. În prezent, pe YouTube există mai multe podcasturi de true crime românesc, în care sunt analizate și comentate diverse cazuri celebre sau mai puțin cunoscute. Din păcate, România nu duce lipsă de astfel de povești: am avut suficiente cazuri care fie au rămas nerezolvate, fie nu au beneficiat de atenția publică pe care ar fi meritat-o. Unele dintre ele ar putea constitui punctul de plecare pentru documentare de investigație sau chiar pentru ecranizări bine construite, capabile să aducă în discuție nu doar faptele, ci și contextul social în care acestea au fost posibile.

Cazul Samca se conturează, mai degrabă, ca o producție centrată pe tema bullyingului și a violenței, insistând asupra modului în care astfel de comportamente pot escalada și pot conduce la evenimente tragice. Deși filmul păstrează o anumită doză de mister ,spectatorul fiind permanent provocat să descopere identitatea făptașului, pe parcurs se instalează o senzație de frustrare, întrucât indiciile par să se dilueze sau să se piardă în construcția narativă. Pelicula dă impresia că rămâne într-o zonă de siguranță: nu explorează până la capăt registrul imaginilor șocante, dar nici nu reușește să construiască acea atmosferă tensionată și coerentă de mister, esențială pentru un thriller de acest tip. Acest lucru devine însă clar abia după jumătatea filmului, când înțelegem că accentul nu cade atât pe reconstituirea faptelor, cât pe explorarea psihologiei personajelor și pe felul în care fiecare își construiește propria versiune asupra celor întâmplate. La un moment dat, chiar producătorul documentarului afirmă că și-ar dori un element spectaculos, ceva care să atragă publicul și să facă produsul vandabil pe platformele de streaming. Numai că realizatorii nu îi pot oferi mai mult decât o serie de interviuri și mărturii fragmentare, fără o revelație epocală. Această limitare pare să fie legată și de existența unei legi nescrise în comunitatea respectivă, aceea de a nu dezvălui totul, de a proteja, prin tăcere, echilibrul aparent al locului. Deși oamenii acceptă să fie intervievați, planează constant o anumită reticență față de documentariști, percepuți, dintr-o perspectivă antropologică, drept "barbarii" care vin să tulbure ordinea comunității și să dezgroape un caz demult îngropat.

Titlul nu este întâmplător, mai ales că zona mitologică românească abundă în creaturi și spirite cu valențe negative. Samca este o ființă demonică din mitologia populară românească, asociată în special cu atacarea femeilor însărcinate și a copiilor nou-născuți. Ea face parte din categoria spiritelor malefice nocturne ale imaginarului popular, nefiind doar o entitate exterioară, ci o prezență invazivă, care pătrunde în spațiul intim al casei și chiar al corpului. Producția exploatează și această dimensiune mitologică, mai ales în contextul în care anchetatorii sugerează, pe baza unor indicii, că crimele ar putea avea și o astfel de origine demonică. Interesant este și faptul că aceste crime au loc în spațiul unei instituții de învățământ, un loc care ar trebui să ofere siguranță elevilor, protejați de profesori și, implicit, de o instituție a statului. Filmul atinge și această zonă sensibilă a incompetenței și a complicității tacite, sugerând că de bullying nu ești protejat nici măcar în școală, pentru că, uneori, chiar cei care ar trebui să intervină aleg să închidă ochii sau devin, direct sau indirect, părtași la perpetuarea abuzului.

În încheiere, trebuie spus că, pentru o primă încercare într-un astfel de registru, producția este una reușită și merită văzută. Filmul are potențialul de a stârni discuții, iar asta este, până la urmă, una dintre mizele importante ale genului. Îl recomand nu doar pentru experiența din sala de cinema, ci și pentru dezbaterea care poate urma, alături de prieteni sau de cei cu care mergeți la film: cine este, de fapt, vinovatul și cât adevăr se ascunde în fiecare versiune a poveștii? Există, fără îndoială, o piață consistentă pentru acest gen și în România, iar interesul publicului pentru producțiile de tip anchetă sau true crime arată că direcția este una promițătoare. Ar merita, așadar, ca astfel de proiecte să fie dezvoltate și diversificate, pentru că au toate șansele să își găsească un public fidel și să se bucure de succes.