Gabriela Adameșteanu, Meserii nerecomandate femeilor, Polirom, 2025

La intersecția dintre tumultul amintirilor personale și frământările istoriei, Meserii nerecomandate femeilor (2025), cea de-a doua carte de memorialistică a Gabrielei Adameșteanu, (după Anii romantici - 2014), luminează noi paliere ale biografiei și ale universului său artistic. Intuiția talentului, afirmarea și consacrarea sunt problematizate în funcție de context și de vârstă, întâi ca "viciu" al feminității, ("Nașterea unui scriitor nu-i o fericire pentru familie, cu atât mai mult a unei scriitoare care n-are cum să corespundă profilului feminin în familiile conservatoare") și ulterior, ca un dat firesc, atunci când recunoașterea și succesul se vor înscrie pe linia eredității masculine a familiei. Dihotomia scriitor/scriitoare definește, în viziunea autoarei, atât profesia scrisului, cât și toate caracteristicile legate de formă și stil.

În relatarea celor mai importante momente din viață, toate trei instanțele (autor, narator și personaj) care conturează portretul de scriitor coincid. Ele se manifestă în nuanțe tari, pornind de la "fulgerul unei presimțiri" care colorează viața unei fetițe de 9-10 ani și evoluează gradual, oglindind momentele dramatice ale istoriei personale până într-un prezent în care, așa ca și în motto-ul de început, "spionajul și spiritul de observație pentru greșelile omenești" dau naștere unui rafinament absolut al scriiturii reflectat de tentația de a se privi din afară, de a recurge la confesiune și la autoanaliză. Autoarea vrea să își spună povestea în așa fel încât să nu lase loc de interpretări și, convinsă că subiectivitatea scriitorului are de înfruntat subiectivitatea lumii, recunoaște că motivația cărții reflectă dorința de a explicita pentru posteritate punctele vulnerabile ale biografiei: "Există...lucruri în viața ta pe care abia ți le reamintești, există altele despre care speri că vor rămâne ascunse pentru totdeauna. Dar poate și le vor aminti alții, iar pericolul va fi și mai mare când nu vei mai fi de față să le negi sau să le explici...amintirile vor fi deformate de subiectivitate, de resentimente, de invidie...Iar în privința felului cum te văd alții, lucrurile stau întotdeauna mai rău decât îți închipui".

Fără îndoială, Gabriela Adameșteanu scrie cu gândul la public. De aici teatralitatea inerentă a operelor sale (pe care a subliniat-o, analizându-i romanele, Anca Hațiegan, specialistă în teatrologie). Dar, deși studiat, orchestrat și jucat după un scenariu bine stabilit, portretul de scriitor din paginile cărții nu este deloc unul lipsit de autenticitate. Firescul și reflexivitatea relatărilor izvorăsc din imboldul de a recupera din fluxul ireversibilului scene, persoane, trăiri și de a le trezi la viață cu ajutorul memoriei, rezultat al influenței lecturilor din Marcel Proust, cândva, subiect al lucrării de diplomă ("M-am lăsat împinsă de destin spre scriitorul care m-a pregătit pentru meseria aparent detestată"). Deși răsărită din peisajul magmatic al amintirilor, narațiunea nu este fragmentară, ci compactă și organizată simfonic, clădită, ca și prozele autoarei, pe capacitatea de a doza suspansul, de a presăra teme și laitmotive în interiorul textului. Efortul de autodeterminare reconciliază două momente importante ale eului narativ: trecutul relatat, acel moi révolu (Starobinsky) al afirmării și consacrării Gabrielei Adameșteanu și un je actuel din prezentul scrierii, al celei care face efortul de a se întoarce pe firul memoriei la punctul "0" al destinului său literar și ereditar, povestindu-l.

Gândită tridimensional, relatarea cuprinde o primă parte (Fugind de meseria de scriitoare) consacrată anilor de formare încheiați cu recunoașterea și afirmarea artistică, o a doua (Am vrut să fiu scriitor, nu scriitoare) urmărind drumul complicat al consacrării, construit prin identificare și diferență față de portretele celorlalți și partea a treia (Lumi paralele), a maturității artistice, care spune povestea eredității și a destinului în palimpsest din perspectiva adevărului istoric, a traumei totalitare. Astfel, traseul celei care are "instinctul poveștilor" pornește de la intuiția predestinării, a predispoziției pentru scris și citit, apoi continuă, în tumultul aniilor de tinerețe, cu lecturi formatoare din literatura română și universală, asociate cu inevitabile capricii de receptare. Încă din copilărie, citind, caută narațiunea, manifestare a temporalității și eșafodaj masculin al oricărei scrieri, își asumă ca modele de reușită frații paterni și tatăl, intelectuali de anvergură și dedicați profesiei. Trăsăturile feminine ale personalității reflectate în melancolia pubertății, nevoia de cuplu, maternitatea, viața de familie, momentele de recluziune spirituală, de educație sentimentală și eforturile târzii de a menține căsnicia sunt privite toate, ca o anatemă în calea dezvoltării personale, ca forme ale reeducării. Balansul între masculinul ascensional și femininul sufocant se completează cu o altă dilemă: paloarea vieții prinse în tiparele tradiționale în contrast cu tentația vieții independente, dedicată vocației și afirmării. În ecuație se strecoară și tema ratării, care, asociată "profesiei" de început (redactor la "Dicționarului Enciclopedic" și debutant în critica literară), completează certitudinile unui drum parțial închis. Ulterior, dispariția tatălui actualizează, în compensație, "legenda narcisistă a numelui familiei" și modifică lentila de percepție a lumii. Terapeutică și eliberatoare, literatura "seceră emoțiile" și orientează sensul destinului spre o viață dedicată scrisului. Prieteniile literare alungă crisparea și scepticismul, spulberă temerile, prin comunicare și afinități. Recunoașterea începe să se manifeste timid, întâi prin debutul cu proză în revista "Luceafărul", apoi, răsunător, prin însăși romanul de început (Drumul egal al fiecărei zile, 1975), apreciat de critică și distins cu premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut.

În partea a doua, legitimarea literară evoluează în direcția "profesionalizării" și coincide cu trăirea unui timp ascensional, în răspăr cu efectul aneantizant al vieții cotidiene în vremuri totalitare. Intrarea în Uniunea Scriitorilor completează și amplifică epopeea vieții de scriitor, aduce necesitatea individualizării și constituie un bun prilej pentru tematizarea diferențelor specifice de stil, de gen, de grup și generaționale. Toate fațetele vieții de scriitor sunt puse în discuție. Problematizarea noțiunilor de autenticitate, receptare, continuitate, valoare se completează, folosind instrumente din sfera sociologiei literaturii (feminitatea literară ca minorat, limbajul esopic al textelor - "libertatea gândirii și a cuvântului...pe atunci de neimaginat"- , pericolul emigrării și falsele promisiuni ale Occidentului pentru dizidenții regimurilor opresive, statutul scriitoarelor în comunism și postcomunism). Martor al unei istorii care suprimă destine, autoarea relatează memoria unui timp care se reflectă în memoria unui loc: Casa Monteoru și ședințele scriitorilor. Luminând, selectiv și conjunctural, figuri din peisajul literar al vremii (într-un tablou din anii 1970-1980), alcătuiește o galerie impresionantă de povești și portrete, file de istorie secretă și subiectivă a literaturii române. Între ele, se distinge evocarea lui Marin Preda, în anul dinaintea morții (1979) și într-un moment în care pare pregătit pentru intrarea în lumea de dincolo sau a figurilor tutelare de la Europa Liberă: Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, și preferința lor pentru a susține de la postul radiofonic francez scriitorii români preocupați să figureze viziuni distopice. Portretul epocii se completează cu dobândirea postului de redactor la Editura Cartea Românească, cu mutarea în noul apartament dobândit cu ajutorul Uniunii Scriitorilor, cu decesul mamei și cu publicarea romanului Dimineață pierdută (1984), care îi va aduce consacrarea mult așteptată. Distincția masculin-feminin revine și în această a doua secțiune a cărții, cu referire la felul în care își construiește personajele, completată cu descrierea procesului creativ ca impuls fundamental masculin: "nu știu ce înseamnă chinuri de creație...nu am scris decât când dorința asta mă presa" simțind "o încordare fericită care se va ofili, treptat, până când, la un moment dat, simt că rezerva creativă mi s-a epuizat".

Gândită metonimic față de restul cărții, partea a treia este dedicată eredității ("greaua moștenire a unei aristocrații intelectuale") și relatează destinul familiei Adameșteanu prins în vâltoarea nemiloasă a istoriei, suportând consecințele funeste ale unui regim politic necruțător care anihilează din umbră destine. Între portretele schițate respectând ordinea genealogică, de la bunici și copii, la unchi și mătuși se individualizează figura tatălui, Mircea Adameșteanu. Veritabil spion în descifrarea adevărului biografic, folosind sugestia și cultivând suspansul, autoarea spune povestea trecutului legionar care anatemizează până la moarte dosarul și destinul patern.

Veritabilă veduta din viața unui scriitor, reunind parabola intimității și arhipelagul lecturilor formatoare cu experiențele livrești și cele sociale, cartea Gabrielei Adameșteanu mută toate aventurile vieții în planul conștiinței. Bilanț existențial și parcurs labirintic deopotrivă, efort demistificator și mister al autenticității, ea se deschide spre o aventură a spiritului, are ca scop dobândirea unei cunoașterii gordanice (Eliade) cu finalitate antropologică. Alternând momentele cheie ale istoriei personale cu macroistoria în derivă, autoarea dezvăluie laboratorul de creație al romanelor sale, analizează pe viu maladiile unei realități totalitare, răspunde istoriei literare și receptării critice a propriei opere. Privită în ansamblu, această carte reflectă stilul inconfundabil al scriitoarei, funcționând ca o fericită substanță de contrast pentru înțelegerea romanelor. Construcție simfonică născută din confruntarea a două laitmotive esențiale: statutul scriitorului în societatea românească de ieri și de azi și destinul femeii care scrie, demonstrează că meseria de scriitor completează vocația și talentul cu perseverență, recunoaștere, performanță și... cu un dram de noroc.

Deși clasificată drept carte de memorii și caracterizată astfel, extrem de convingător, de către Sanda Cordoș în textul escortă, Meserii nerecomandate femeilor este totodată un captivant roman al romanelor Gabrielei Adameșteanu, (parafrazând celebrul text al lui Thomas Mann, Cum am scris Dr. Faustus), mai puțin o confesiune și mai mult poezie și adevăr (Goethe), o simfonie a destinului reflectând spiritul de consecvență al autoarei față de sine și față de meseria de scriitor.