În primul rând, trebuie să lămurim puțin ce înțelegem prin anarhie, fără a recurge la teoretizări, deși există din plin. Trebuie neapărat făcută distincția între ceea ce se înțelege curent prin "anarhie", adică o stare haotică, în care domină lipsa oricărei organizări, a oricăror norme, și care duce inevitabil la o senzație nu atât de libertate, cât de incertitudine și angoasă. Celălalt sens este cel filosofic și politic, anarhismul gândind o societate nu fără reguli, ci fără ierarhii, în care libertatea individuală se armonizează cu solidaritatea de grup. Există și aici forme de anarhism mai individualiste și altele colectiviste, ultimele foarte apropiate de comunism. Deși forma politică pe care a luat-o comunismul în URSS a fost una etatistă, în concepția politică a comunismului de secol XIX el nu putea fi imaginat fără componenta anarhistă, ceea ce a și dus la o critică virulentă a Uniunii Sovietice tocmai dinspre stânga anarhistă occidentală.

Și tocmai pentru că m-a interesat de mai multă vreme filosofia, gândirea politică și imaginarul anarhiste, nu mă pot gândi la anarhie fără câteva repere fundamentală din această zonă teoretică: Piotr Kropotkin, Pierre-Joseph Proudhon sau Mihail Bakunin. Și având în vedere că îmi beau cafeaua aproape în fiecare zi pe strada din centrul Craiovei care a fost numită după Panait Mușoiu, unul dintre liderii socialismului de la finalul secolului al XIX, prim traducător al lui Marx în limba română și unul dintre cei mai importanți propagatori la noi ai ideilor anarhiste (după despărțirea de socialiști), evident că mă gândesc și la acest extrem de interesant personaj. De asemenea, e imposibil să nu-mi vină în minte aproape automat celebrul album al trupei britanice de punk, "Sex Pistols", intitulat Anarchy in the UK.

În al doilea rând, literatura în sine are ceva anarhic, de vreme ce regulile sale sunt mereu fluide și îl consider prin excelență un spațiu al libertății și al opoziției la orice formă de autoritarism. Iar dintre formele literare cele mai impregnate de spiritul anarhismului se află, fără-ndoială, avangardele istorice și mai ales mișcarea DADA, caracterizată prin libertate creatoare totală coroborată cu destructurarea și critica implicită a tuturor formelor estetice constituite (care culminează cu anti-arta și anti-literatura), instituind primatul hazardului și mergând până la auto-negare, (auto)ironie etc. De aici nu se mai poate evolua, nu se mai poate inventa, aici se găsește limita atât a artei, cât și a propriului program. Importanța sa este mai degrabă în a chestiona odată pentru totdeauna condiția literaturii și tot ceea ce este sau se vrea considerat peren în artă. Sfidarea dadaistă este și un simptom al crizei umanului proiectat asupra artei – să nu uităm nașterea acestui curent în plină conflagrație mondială! De asemenea, fenomenul hippie este una dintre referințele obligatorii – cu toată subcultura la care a dat naștere – atunci când discutăm despre anarhism, comunele hipiote fiind unele dintre puținele forme de organizare anarhistă create în perioada postbelică.

Prin comparație, tot ceea ce se întâmplă "extrem" în arta contemporană mi se pare mai degrabă o încercare de regăsire a acestui spirit avangardist, dar parcă din ce în ce mai devitalizat, căzând în propria capcană ridicolă a (auto)pastișei. Nu cred că experimentele secolului trecut mai pot fi reluate în vreun mod altfel decât ca citat și referință culturală inevitabilă.

În ceea ce privește societatea contemporană, mi se pare că, dimpotrivă, "amenințarea" nu este de sorginte anarhistă – în sensul ei vulgar, de haos, și cu atât mai puțin în semnificația ei politică –, ci tendința contrară, autoritaristă, un totalitarism soft la care ne condamnă o lume globală interconectată în care nu doar referințele, ci chiar formele realității tind să devină comune.

Anarhia fiind prin definiție un agent coroziv – al autorității și formelor de putere constituită ierarhic – ea nu poate fi erodată decât tot de forța brută care vrea să se impună unei majorități slabe sau slăbite. Din păcate, mai ales în ceea ce privește organizarea politică, anarhismul cere o conștiință superioară și un efort de punere în abis a propriului eu pentru a face loc unui eu colectiv cu care trebuie să se pună în acord. Instinctele cele mai puternice – posesiunea, violența, egoismul – se cer aplatizate și educate pentru a putea fi ținute în frâu. Problemele apar din diferențele dintre indivizi, mai devreme sau mai târziu o astfel de societate având nevoie să țină sub control astfel de indivizi care nu pot fi "educați". Or, în momentul în care dispare asocierea voluntară și libertatea individuală – fundamentele oricărui demers anarhist – atunci el este înlocuit de opusul său, totalitarismul. Deși rămâne fascinant ca premisă ideală, orice demers anarhist care nu se rezumă la comunități mici în care să funcționeze principiile sale constitutive – libertatea individuală și asocierea voluntară – tinde să se destrame sub presiunea iraționalului și din cauza diferențelor prea mari dintre membrii societății.

O poveste bună pe tema anarhiei este povestea însăși a constituirii unei comunități anarhiste și a provocărilor pe care le presupune aceasta, mult mai interesantă decât anarhia înțeleasă ca haos și care, mai devreme sau mai târziu, va sfârși inevitabil într-un scenariu dictatorial.