OPTm
nr.crt.

Momentul zero

Când mă gândesc la anarhie, primele filme care-mi vin în minte sunt "Invasion" al lui Hugo Santiago, din 1969, și unul recent, din 2020, "New Order" al lui Michel Franco.

În ‘69, regizorul argentinian Hugo Santiago, convocându-i ca scenariști pe Borges și pe Adolfo Bioy Casares, lansa o ciudățenie absurd-noir: "Invasion", un mix turbo între un SF politic și un thriller avangardist. Un oraș imaginar, Aquilea, intră sub asediul unor forțe obscure, beckettiene, iar o droaie de bărbați în costume impecabile, cu pistoale scoase de prin buzunare nebănuite, străbate în lung și-n lat străzi, turbării, jungle. Împușcându-se unii pe alții, bărbații în costume impecabile încearcă să creeze o mișcare de rezistență, dar nu prea le iese. În primul rând pentru că invazia este una absolută și greu de definit, nimeni nu știe cine pe cine invadează.

Mult mai palpabilă într-ale anarhiei este distopia mexicană a lui Michel Franco. O nuntă a superbogaților este luată cu asalt de hoarde furioase. Sărăcimea dă năvală ca-n zorii Revoluției Bolșevice. Se lasă rapid cu atrocități hiperrealiste. Orașul întreg este înecat în orori. Timp în care, profitând de vidul anarhic, armata pune la cale instalarea unei dictaturi militare. Un anti-blockbuster sângeros, amorsat cu o intensitate ritualică a violenței ce amintește de "Funny Games" al lui Michael Haneke.

Extrase cu penseta, diferite scene din aceste filme ar putea fi pliate lejer pe diverse matrițe de terorism cultural, cum ar fi woke și cancel culture, pe care le vedem dincolo de Ocean și-n Europa Occidentală, căutând să-și graveze un cartel de influență; unul în care se pot discerne anumite elemente ale anarhismului revoluționar de la începutul secolului XX, chiar dacă nu atât de coerente ideologic și organizațional, rezumându-se în general doar la figurații de indignare publică, la festivismul mâniei dezlănțuite. Ca să nu mai vorbim despre germenii anarhici din neostalinismul ce alimentează abatorul balistic al Rusiei din Ucraina.

Cât privește arta, aceasta are un amantlâc vechi cu anarhismul. Anarhismul s-a simțit în elementul lui, cu feerie pionierească, în picturile realiste ale lui Gustave Courbet la mijlocul secolului XIX sau în tablourile impresionistului Camille Pissarro, făcând apoi saltul orgasmic în cubism și-n suprarealism. Fantasma anarhismului adie, desigur, și prin arta contemporană, dar mai mult ca o hachiță de "relații publice", un accesoriu de snobism, broșă ideologică, slavă Domnului, fără turbarea apocaliptică a unui Filipo Tommaso Marinetti, teoreticianul-topor al futurismului, care, așa cum știți, lătra la lună de la balconul fascismului: "Vrem să slăvim războiul - singura igienă din lume - militarismul, patriotismul, gestul distructiv al libertarienilor, ideile frumoase pentru care cineva moare și disprețul față de femei."

Cum aș începe o poveste cu tema anarhiei? Cu o zi. Cu un loc. Cu niște oameni importanți. Duminică, 1 februarie 1970, politicieni de rang înalt și directori de gaze din Germania și Uniunea Sovietică se adună la hotelul de lux Kaiserhof din Essen. Aici este momentul zero, aici începe nebunia inflaționistă la care asistăm acum pe piața energetică.

Liviu G. STAN

Prozator și jurnalist, Liviu G. Stan (n. 8 martie, 1987) scrie roman și proză scurtă, fiind unul dintre cei mai interesanți prozatori din generația lui. A publicat romanele Sânge de pasăre pe haine, (2014), Casele vor uita (2016), Filip Manakis: o poveste europeană (2019). Naturalețea epică și originalitatea construcției sunt două dintre calitățile prozei sale, la care se adaugă inteligența epică. Are și un volum de versuri, Yima, (2008), dar și o bogată activitate de jurnalist cultural.

Copyright © fictiunea.ro