OPTm
nr.crt.

Suntem asaltați de diferite forme ale anarhismului

Când aud vorbindu-se despre anarhie, mă gândesc automat la filmele în care nu știu ce calamitate urmează să distrugă planeta într-un interval de timp și sunt șocat la început că oamenii, în loc să-și petreacă împreună ultimele momente sau să se unească într-un scop comun, aleg să-și plătească polițe mai vechi, să jefuiască magazine de produse electronice, să ucidă, etc. Mai departe, mă duc cu gândul la seria "The Purge", vreo trei filme care au în centru ideea unei nopți pe an în care orice delict (mai ales crima) este permis, oameni respectabili lasă măștile impuse de societate și se dezvăluie așa cum sunt. Și, strict subiectiv acum, ajung la cea mai înspăimântătoare reprezentare a anarhiei, cea a orbilor din "Eseu despre orbire" a lui Saramago. Dacă anarhiile din filme mi se păruseră un clișeu, cea din cartea lui Saramago mi-a rămas mult în minte și m-a făcut să conștientizez că pe mulți dintre noi (și asta e o tentativă de a ocoli o generalizare) doar un set de reguli și teama de pedeapsă ne fac să păstrăm imaginea unor oameni decenți.

Lăsând la o parte ficțiunea, suntem asaltați din mass-media de diferite forme ale anarhismului, nu neapărat ca reprezentări ale haosului și dezordinii ci și a pierderii încrederii în instituțiile statului, cred că toți am văzut sondajele despre direcția în care se îndreaptă economia, țara, educația, câtă încredere avem în clasa politică, etc. Și suntem oare de condamnat aici, văzând mediocritatea celor care ne conduc din fotoliile din Casa Poporului, din Victoriei, din Cotroceni, din instituțiile de cultură? Și de aici nu-i greu de simpatizat cu vreun Arsène Lupin, cu un "V from Vendetta", cu Walter White din Breaking Bad, cu hackerii de la Anonymous sau cu vreun propagandist declamând sus și tare că "ăilalți sunt de vină".

Hiperbolizând, suntem cu toții mici anarhiști, ne revoltăm încă din copilărie, poate nu vrem să mâncăm tot din farfurie, nu vrem să dormim după amiază, plecăm pe furiș la o întâlnire, chiar dacă ni s-a interzis asta, încercăm să luăm o notă mai mare pe alte căi, să fentăm statul la coadă sau o taxă. Și e normal, avem tot dreptul să facem asta, atât timp cât cei care dețin autoritatea sunt insensibili la doleanțele noastre sau nedrepți, nu? Ei bine, când suntem mici, doar ne jucăm. Când creștem și ne unim, mai ales acum, având și rețelele sociale drept catalizator, suntem în stare să pornim revoluții pentru că nu ne convine ordinea operațiilor într-o problemă de clasa a doua.

Abandonând din nou realitatea, să zic vreo două vorbe și despre artă. Dacă anarhia înseamnă o banană lipită cu scoci, un tablou invizibil, un tampon legat cu sfoară sau niște PET-uri împodobite cu ghirlande, chestii la care femeia de serviciu din muzeu s-ar întreba dacă "asta-i artă sau pot să arunc", sau poate niște texte - cuvinte forțate să stea împreună, care par scrise de o inteligență artificială programată de un elev de liceu, atunci n-am o problemă să fiu considerat de modă veche, indiferent care e mesajul din spatele "operelor". Sunt convins că sunt și alte moduri de a transmite acel mesaj. Dacă anarhia se referă la subiectul operei, spațiul în care se desfășoară acțiunea, ideile transmise, atunci e altceva. Îmi place să citesc despre personaje care se răscoală împotriva sistemului, îmi plac filmele în care "ăla bun" ia justiiția în propriile mâini. Poate generalizez, însă ne place haosul din ele când un personaj simpatic și naiv apasă butonul nepotrivit și lumea o ia razna, că ne ține cu sufletul la gură. Ne plac picturile stradale, imaginile de pe rețelele sociale și melodiile cu mesaje antisistem, simțim că trezesc ceva în noi, nu?

Poate aș încerca și eu o proză scurtă cu un sâmbure de anarhie personală, despre un tip care bea câteva beri, își scrie greșit numele pe biletul de avion și, de aici, pornim efectul fluturelui, sau românescul "unde dai și unde crapă". Cristian a intrat în bar, n-a răspuns la salut, a cerut o bere Staropramen, a dat-o peste cap și i-a trecut setea. A mai cerut una, a băut-o gândindu-se la fosta soție care l-a lăsat pentru unul mai puțin monoton ca el, a cerut-o și pe a treia, și după ce și-a înecat furia în halbă, a schimbat viața câtorva sute de necunoscuți.

Allex TRUȘCĂ

Absolvent al Facultății de Automatică și al unui master în Business Management, Allex (n. 1982) este pasionat de istorie și mitologie medievală. Scrie proză în registru fantastic, fiind autorul romanelor Nebunul alb (2019) și Cealaltă regină (2018). Cel mai recent roman al său este I put a spell on you… (2020), pentru care a primit Premiul pentru cel mai bun roman (SFFH), AntareSFest. În mod curent, publică proză scurtă, în reviste și în antologii.

Copyright © fictiunea.ro